Lui Bacovia ii repugnau teoriile.
Probabil ca are dreptate Borges cand spune: „timpul care darama palatele imbogateste versurile“!.
Permisivitatea poeziei bacoviene, forta ei ascunsa, capacitatea ei de a se primeni postum, intersectand directii pe care, in aparenta, nu le continea, explica viabilitatea acestei opere de o paradoxala umilitate.
Se vedea pe sine, probabil, in situatia de artist sincer si spontan, in priza directa cu senzatiile care ii talmaceau lumea, evitand complicatiile si artificiile.
Simbolismul bacovian lasa cateva usi deschise spre esteticile ce vor irupe dupa el, cand poemul va deveni prisma metaforica prin intermediul careia poetul isi cauta locul sau in lume, dar si lumea incearca sa se faca acceptata de poet.
El se credea un „senzitiv“, ca in proza sa cunoscuta, nu un intelectual.
Numai inspiratia genuina, senzoriala o simtea ca pe o garantie de autenticitate.
Probabil ca le percepea ca pe niste surse de falsificare.
Lui Bacovia ii repugnau teoriile
