Dupa 1953, odata cu moartea lui Stalin, in ceea ce era atunci Uniunea Sovietica s‑a iscat daca nu un vant, cel putin o adiere de libertate, manifestata, fireste, si in literatura.
Mai mult decat atat, spune poetul: Poezia timpurie a generatiei mele a fost leaganul in care a crescut „glasnostiul”..
Si iata cum s‑a intamplat ca versuri de dragoste inocente au ajuns sa aiba o sonoritate revolutionara, insurgenta, razvratita (interviu luat de Dmitri Gordon).
Tematica oficiala a elogierii lui Stalin si a denuntarii „razboiului rece” a exterminat pana si lirica.
Fapt sesizat de indata de un tineret care distingea autenticitatea sentimentului, dincolo de ideologie.
Era o epoca, dupa spusele poetului, cand ...oamenii simpli pierdusera interesul pentru poezie.
Debutand, ca poet, cu cativa ani mai devreme fata de acest dezghet ideologic, tanarul poet Evgheni Evtusenko a fost printre primii – si printre cei mai inzestrati – purtatori de drapel ai acestei noi libertati.
Personalitatea lui senzuala si lirica, avida de viata, rezonanta la limba si la existenta autonoma, cu o perceptie acuta a cotidianului postbelic, sisific trait de cea pe care o numeste „skorbnaya russkaya jenscina”, adica „femeia rusa in tristetea ei indoliata”, submina orice ortodoxie politica.
Dupa 1953, odata cu moartea lui Stalin, in ceea ce era atunci Uniunea Sovietica s‑a iscat daca nu un vant, cel putin o adiere de libertate, manifestata, fireste, si in literatura
