„Figura extravaganta si controversata a literelor romanesti dintre cele doua razboaie mondiale, Sorana Gurian (1913?‑1956) ramane inca o scriitoare de redescoperit si de revalorizat.
Povestea unei lupte este o carte inclasabila: un fragment de autobiografie vag fictionalizata – dar nicidecum «romantata» sau «literaturizata» –, transcriere a unei experiente‑limita, incizie «pe viu», fara anestezie, asupra unei sensibilitati exacerbate de confruntarea cu boala si interogare – pe cat de pasionata, pe atat de cerebrala – a unui «trup» care, poate (cu o formulare a lui Gheorghe Craciun, cinci decenii mai tarziu…),«stie mai mult».
Cu precizarea (revelatoare din mai multe puncte de vedere): «Nu fiindca a fost a mea; ci fiindca‑i a atator si atator altora; lupta inegala, a omului impotriva destinului sau de animal, a fiintei omenesti impotriva bolii».“Bianca Burta-Cernat..
Mai putin decat un jurnal intim; doar Povestea unei lupte».
Nici vreo promisiune.
Nici vreun mesaj.
Pentru ca putin mai incolo, intr‑un Epilog, sa adauge: «Aceasta nu este o relatare.
Doar povestea».
Nu si lupta.
De finalul cartii, nu si al«luptei», tine sa ne incredinteze, in ultimele pagini, autoarea – care nu se mai ascunde in spatele unor masti (sau…«fictiuni teoretice») precum acelea ale «personajului» ori «naratorului» : «Aici se opreste Povestea unei lupte.
Este, de la un punct incolo, jurnalul evolutiei unei boli, compus din notatii din ce in ce mai succinte, mai precise, mai concentrate, pe masura ce ne apropiem de final. „Figura extravaganta si controversata a literelor romanesti dintre cele doua razboaie mondiale, Sorana Gurian (1913?‑1956) ramane inca o scriitoare de redescoperit si de revalorizat.
Povestea unei lupte este o carte inclasabila: un fragment de autobiografie vag fictionalizata – dar nicidecum «romantata» sau «literaturizata» –, transcriere a unei experiente‑limita, incizie «pe viu», fara anestezie, asupra unei sensibilitati exacerbate de confruntarea cu boala si interogare – pe cat de pasionata, pe atat de cerebrala – a unui «trup» care, poate (cu o formulare a lui Gheorghe Craciun, cinci decenii mai tarziu…),«stie mai mult»
