Privelisti/le lui Alexandru Vakulovski mi-au adus aminte, mai degraba, de Blow-up, filmul lui Antonioni din 1966.
Si poate mai mult decat atat! Daca tinem seama de cateva titluri cu adevarat antologice: siria, un terorist, portocala mecanica, balet, un mos cu aragaz, vecini, si, mai ales, de aceste versuri: ”am ajuns la varsta la care nu/ mi-e destul sa-mi fie bine/numai mie.”Ioan PINTEA.
Steinhardt (dintr-un eseu dedicat chiar lui Antonioni si filmului sau): ”suntem oare in masura, cu simtul vazului, sa detectam pe de-a-ntregul realitatea, ne este ea pe deplin accesibila? Sau ne aflam victime nestiutoare ale unui camp vizual bine ingradit?”, Alexandru Vakulovski le raspunde, in aceasta carte, cu precizie maxima.
Nimic bucolic, nimic minimalist! Un happening, de fapt, in care developarile si expunerile se articuleaza si se ansambleaza reciproc.
Intrebarilor lui N.
Adevarul, realitatile, despre noi si despre ceilalti, sunt developate si intrupate, cu revolta, incisiv si curajos, intr-o poezie absolut zguduitoare.
In proximitatea lui si a noastra.
Vakulovski e un fotograf de elita care reuseste sa fotografieze cam tot ce misca in proximitate.
Privelisti/le lui Alexandru Vakulovski mi-au adus aminte, mai degraba, de Blow-up, filmul lui Antonioni din 1966
