În teologie, ca și în alte domenii, matricea cinematografiei este legată în esență de două categorii fundamentale, imaginea și cuvântul, surprinse în dinamismul și eficacitatea lor. În Scripturile creștine și în Tradiție, întrebarea de bază despre reprezentabilitatea sacrului este imediat rezolvată într‐un sens favorabil, nu numai pentru că limbajul teologic este de natură simbolică și analogică – așa cum, convinsă că „din frumusețea și măreția creaturilor analogôs [prin analogie] poți să cunoști pe Ziditorul lor” (13,5), Cartea Înțelepciunii lui Solomon deja intuise – dar și pentru că elementul central al creștinismului este Întruparea care vede în fața umană a lui Isus din Nazareth un eikôn, o imagine a lui Dumnezeu celui nevăzut, așa cum Sfântul Apostol Pavel le‐a scris colosenilor (1,15)..
Justa reticență aniconică a Decalogului care interzice orice reprezentare a „ceea ce este în cer, pe pământ și în apele de sub pământ” (Exod 20,4) pentru a elibera persoana lui Dumnezeu de orice formă de obiect idolatru, este înlocuită de perspectiva neotestamentară. În teologie, ca și în alte domenii, matricea cinematografiei este legată în esență de două categorii fundamentale, imaginea și cuvântul, surprinse în dinamismul și eficacitatea lor
