Marina Tvetaieva se distinge printr-o scriitura accentuat personala, nu numai in poezie, dar si in proza.
Viata nu e traita pe masura artei, s-o obligam la nemasurare! ? ar putea fi deviza ei, ultimul ei mesaj..
Dar transgresarea mortii ea o stoarce din vecinatatea mortii; dintr-o viata neincetat periclitata de absolutismele ei.
Crezand in arta, Tvetaieva crede in umanitate, in sansa nemuririi ei palpabile.
E ca o hiperbola a omului, ca o dovada a demnitatii recastigate: prin arta subumanul trece in sublim.
Tvetaieva smulge arta din stramtorarile ei, ale Tvetaievei si ale artei.
Excesivul e aici o supralicitare a daruirii, o hipertrofie a atasamentului. [...] Daca excesul poate periclita viata, excesivul poate salva arta.
Ele repudiaza, fara incetare, situatiile medii, mediocre, cotidiene, cuminti.
Si viata, si opera Tvetaievei febriciteaza.
Ii pot spune: frenezie.
I-am spus: radicalitate.
Ii pot spune: stare febrila.
Care sa fie, deci, cuvantul nimerit pentru a surprinde particularitatea acestei creatii? I-am spus: stare patetica.
Este vorba de stilistica ei nervoasa, abrupta, sincopata, chiar si ortografic inconfundabila, cu multiple linii de pauza ori intercalari neuzuale de paranteze, exclamatii si altele.
Marina Tvetaieva se distinge printr-o scriitura accentuat personala, nu numai in poezie, dar si in proza
