„Din echipa de aur a Opiniei studentesti, revista ieseana cu faima nationala dupa decembrie ’89, facea parte si o zgitie de fata, cam fragila pentru o meserie practicata in vremuri atit de tulburi.
De citit.” (Neculai Constantin Munteanu).
Adica un om cu darul de a duce si de a aduce vestile si povestile cu oameni si despre oameni.
Povestas in sensul alegoriei prin care Mario Vargas Llosa desemna scriitorul.
Dorina Rusu imi pare un povestas plin de farmec.
Cu douasprezece povestiri rupte din viata.
Si care, deloc intimplator, se cheama Rasul.
Asta pe care o aveti in mina.
Asa ca nu m-am mirat ca pina la urma chiar a scris o carte.
Toate acestea m-au facut sa-mi zic ca in tinara domnita doarme un scriitor.
In fine, mai avea si darul de a povesti cu umor si cu olecuta de autoironie, cit sa faca suportabila viata la vreme de restriste.
Apoi, stia sa faca personaje din oamenii, vestiti sau ilustri necunoscuti, despre care vorbea.
Lucru si mai neobisnuit, punea punct articolelor la fel de brusc, cam piezis, cam sui, acolo unde considera ca orice cuvint in plus nu-si avea rostul.
Orice tema ar fi abordat, intra in subiect direct, simplu, fara fasoane, fara inhibitii.
In gasca aia de golani, cum ar fi zis Ion Iliescu, toti talentati, inteligenti si hotariti sa termine cu trecutul, scrisul ei avea cateva date clare.
O luna mai tirziu se afla in Valea Jiului, innopta in casa unui miner si intra in abataj, sa vada cum traiesc minerii.
Zgitia s-a tinut scai de minerii care plantau flori, cu bita, in Piata Universitatii, fara sa ia bataie.
Aparentele erau inselatoare. „Din echipa de aur a Opiniei studentesti, revista ieseana cu faima nationala dupa decembrie ’89, facea parte si o zgitie de fata, cam fragila pentru o meserie practicata in vremuri atit de tulburi
