„Tot ce ai nevoie ca sa detesti viata e sa ajungi sa o intelegi.
Romanul Papusile i-a adus nominalizarea la Gala Tinerilor Scriitorilor – Cel mai bun prozator al anului 2014.
Romanele semnate de Cristina Nemerovschi – “Sange satanic”, “Pervertirea”, “Ani cu alcool si sex”, “Rezervatia unicornilor”, “nymphette_dark99”, “Ultima vrajitoare din Transilvania”, “Vicky, nu Victoria”, “Cum a ars-o Anghelescu o luna ca scriitor de succes”, “Papusile”, “Rockstar”, “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata”, “Dresoarea”, “Razvratitii” – au dat nastere unui nou curent in literatura tanara si au inspirat numeroase manifestari artistice: poezie, piese de teatru, arte vizuale, muzica.
A tradus mai multe romane pentru colectia de literatura straina a Editurii Herg Benet..
De asemenea, proza autoarei a fost inclusa in peste 10 antologii, romanesti si internationale. „Cred in toate lucrurile despre care scriu: iubire, vindecare, iertare, trezire, lupta, gasirea propriului drum, autenticitate, libertate”, spune autoarea intr-unul din interviurile acordate.
A scris si o carte de non-fictiune, un volum de dialoguri cu cititorii, “Ce facem cu Romania?”.
A fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2010, Cartea anului 2011 pentru a doua editie, ales printre finalistii Premiers Romans En Lecture.
Au urmat nu mai putin de 13 romane, o parte fiind grupate sub forma unor trilogii, toate avand succes atat de public, cat si o receptare critica entuziasta.
Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess.
D.
A debutat literar in 2010, cu romanul “Sange satanic”, care a fost comparat de critica literara cu opere-cult ale unor autori precum J.
A absolvit Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti si un master in cadrul aceleiasi facultati, cu o disertatie de filosofie a matematicii.
Sa merite.“Cristina Nemerovschi s-a nascut la Bucuresti, pe 10 mai 1980.
Sa fie reala tot timpul, sa nu ne mai amageasca.
Tocmai pentru ca ne doream sa fie mai mult decat atat.
Sau, cine stie, eram noi astia o specie aparte, razvratiti impotriva vietii, tocmai pentru ca o iubeam, tocmai pentru ca ne pasa.
Ca nu facem decat sa tulburam echilibrul celorlalte specii – ne pendulam pe aici fara niciun sens, sangeram pe interior si asteptam, cuminti, sa nu mai fim.
Peste tot, oamenilor le trecea prin cap sa se sinucida.
Ca ar fi fost mai bine pentru toata lumea ca omul sa nu existe niciodata.
Ca suntem o ironie sadica a naturii.
Toata asteptarea nimicului care va sa vina.
Sa aflam ca murim si sa ne chinuie spaima asta in fiecare minut al vietii.
Ca suntem dotati sa intelegem prea mult.
Ca noi, oamenii, in sine suntem niste accidente.
Ca suntem aici printr-un accident, si ca oricat ne-am chinui sa dam un sens existentelor noastre, acel sens nu ar fi decat o fortare nefireasca, o gaselnita, o consolare.
Sa patrunzi in adevarul ei absolut, acela ca ea, in esenta, nu duce nicaieri. „Tot ce ai nevoie ca sa detesti viata e sa ajungi sa o intelegi
