Era 11 septembrie 1996.
René
Stauffer.
Parea sa simta ce posibilitati stateau ascunse in el si ca putea face mult mai mult decat facea deja, dar nu reusea inca sa isi transpuna visurile in realitate.
In aceasta relatie tensionata dintre asteptari si realitate, sentimentele ii insoteau fiecare miscare.
Aspiratiile lui Federer erau inalte - prea inalte insa pentru a si le putea atinge in acel moment.
Obsesia lui nu era dominarea adversarului, ci a mingii, pe care o iubea si o ura totodata.
Parea ca este posedat de ideea aceasta, ceea ce explica de ce se enerva atat de tare chiar si dupa schimburile de mingi castigate.
Instinctiv, pentru el calea era scopul, iar calea era reprezentata de incercarea de a lovi si trimite mingile perfect cu racheta sa.
Nu dorea neaparat sa isi invinga adversarii si sa castige trofee - chiar daca, dupa cum a si recunoscut, de altfel, ii placea ideea ca ar putea deveni bogat si celebru.
René
Stauffer Sa joace perfect: asta era forta care il mana in viata.
Eram uimit ca nimeni nu mai spusese sau scrisese nimic despre el.
Roger Federer era, fara indoiala, un giuvaer neslefuit.
Referintele sale erau insa impresionante: castigase deja cinci titluri nationale de master, era cel mai bun elvetian pe grupa de varsta de pana in 16 ani si deja numarul 88 din tara.
Tocmai implinise 15 ani, fiind de fapt prea tanar pentru acest turneu.
Sa scriu o istorie despre un turneu in care jucau echipe de tineri de 15-16 ani pe care nu ii cunostea nimeni? In acea dupa-amiaza insorita de sfarsit de vara l-am intalnit pentru intaia oara, la baza sportiva si de agrement Guggach, pe Roger Federer.
Eram sceptic.
Fusesem insarcinat de Tages-Anzeiger sa scriu, pentru ziua urmatoare, un text despre World Youth Cup, un fel de Cupa Davis pentru juniori, care tocmai avusese loc la Zürich, unde isi avea redactia noastra sediul central.
Era 11 septembrie 1996
