Atat cat poate cuprinde scrisul si mintea omeneasca, Iovan Ianici (fost consilier in Ministerul Cultelor din Guvernul Republicii Serbia, membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, jurnalist etc.) incearca sa reconstituie Viata Patriarhul Pavel al Serbiei, un patriarh al poporului, sarb, greu incercat. .
Creatia lui Iovan Ianici este straina de totusi ori de daca.
Poti scrie patrunzator, falnic de frumos, capabil sa-ngenuchezi atatea minti citite, acoperind in valuri migratii ratacite ce cad ca secerate sub puterea unui continut si sa existe un totusi, un daca, ce mangaie-n zadar un gol din valea sufletului.
Cartea este scrisa simplu dar atentie, nu simplist.
In ultimele luni de Viata (a trait 95 de ani), incepuse sa uite nume, fete, dar rugaciuni niciodata (facem aici o paranteza, acest episod aminteste de parintele Cleopa Ilie de la Sihastria, care aflandu-se, pentru multe ore, in agonie, rostea psalmi; de asemenea degetale unui alt calugar aflat in coma roteau metania in rugaciune; de amintit este si cazul parintelui Sofian Boghiu care suferise un grav accident vascular, cateva zile nu a recunoscut pe nimeni, nu a vorbit cu nimeni, era ca intr-un fel de coma dar rostea neincetat psalmul 50 cu toate ca accidentul vascular il afectase vizibil).
Sfintenia poate fi atinsa.
A trait simplu, smerit si s-a transformat in pilda. Patriarhul Pavel era un Bunicut (de fapt asa-i spuneau multi), despre care crezi ca nu va muri niciodata si in glasul caruia ai vrea sa te tot pierzi.
De unde era sa stie, bietul, ca asa arata tot palatul.
In momentul in care a primit vizita unui alt episcop si l-a condus in una din camerele palatului, acela a crezut ca l-a gazduit in una din cele mai urate camere, nepotrivite cu rangul sau.
Ioan Gura de Aur (a primit aceasta porecla, supranume, de la o femeie din popor ce asculta predicile sale pline de intelepciune si racordate la realitatea vremii respective), din cartea Atletul lui Hristos (scrisa de Virgil Gheorghiu, aparuta la editua Deisis), care ajuns la palatul din Constantinopol si il goleste de fast, transformandu-l in ceva modest, simplu, calugaresc.
Acest episod aminteste de Sf.
Locuinta sa modesta se asemana cu o camara, unde avea loc doar un pat (dupa ce a fost ales patriarh a cerut sa-i fie adus patul sau, un pat compus dintr-un schelet metalic —ca cele de spital— peste care dormea linistita salteaua) si un raft suspendat unde-si avea cartile.
Desi era un conducator (in calitatea sa de patriarh, de conducator spiritual, de presedinte al Sfantului Sinod), cum s-ar spune, nu-l deosebeai de ceilalti; isi repara singur hainele si incaltamintea, dar si unele lucruri ce se stricau prin locuinta patriarhala; calatorea mult cu mijloacele de transport in comun, fiind prezent in mijlocul celor pe care ii iubea atat de mult si care raspundeau iubirii cu iubire.
Din prea multa smerenie, autorul a retinut manuscrisul o buna perioada de timp; dar cat era sa tina ascunsa faclia in intuneric, ferind-o de sezutul in obroc? Importanta randurilor cartii de fata dezvaluie cateva aspecte din Viata sa privata, cea de dincolom — un dincolo de ochii publicului.
Astfel, lucrarea, a ajuns ca manuscris in mainile celui a carui Viata (protagonistul, desigur) se ceruse rostita—este una dintre constructiile literare ce incanta cand se rosteste, ori cand este citita astfel incat merita sa te lasi, blestemat de repetitie, judecatii celorlalti.
Istoria acestei carti este una foarte interesanta si merita cel putin amintita. Atat cat poate cuprinde scrisul si mintea omeneasca, Iovan Ianici (fost consilier in Ministerul Cultelor din Guvernul Republicii Serbia, membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, jurnalist etc.) incearca sa reconstituie Viata Patriarhul Pavel al Serbiei, un patriarh al poporului, sarb, greu incercat
