Dumnezeu a creat inima omului cu un singur scop: ca sa-L iubeasca pe El.
Noi iubim pe cineva sau ceva doar intru Hristos si lucrul acesta inseamna ca, in virtutea dragostei noastre pentru Hristos, suntem eliberati de propriul „eu”, iar eliberarea de propriul „eu” ne deschide posibilitatea de a-i iubi pe toti ceilalti..
Ne aflam aici doar ca sa-L iubim pe Dumnezeu.
Iubirea noastra le apartine lor, iar daca vom incepe sa ne iubim pe noi insine sau pe altii, devenim infideli.
Toate nenorocirile monahilor provin din faptul ca ei uita aceasta realitate duhovniceasca.
Devenind calugari, ne lipsim de dreptul de a iubi pe altcineva in afara de Hristos, la fel ca atunci cand, casatorindu-ne, ne lipsim de bunavoie de dreptul de a iubi pe altcineva in afara de sot sau sotie, deoarece le oferim acestora viata noastra.
Hristos trebuie sa ocupe primul loc in inimile noastre.
Iar daca nu Il iubeste pe Hristos, atunci nu mai e monah si nu conteaza ce fel de fagaduinte a facut si ce fel de haine poarta, nu are importanta daca este staret sau novice.
Daca nu ne straduim sa-L iubim pe Hristos mai presus de orice, atunci lucrul acesta nu se va implini.
Insa, daca monahul va spune ca se iubeste pe sine insusi, inseamna ca nu Il iubeste pe Hristos.
De aceea, trebuie sa ne confruntam mereu cu realitatea, care ne pune in fata intrebarea: Dar pe cine iubim, de fapt? Majoritatea dintre noi vor spune ca se iubesc pe ei insisi.
Fara dragoste nu exista viata, la fel si fara dragoste pentru Dumnezeu nu exista viata.
Dumnezeu a creat inima omului cu un singur scop: ca sa-L iubeasca pe El
