Poezia e scrisa de oamenii cei mai tristi si mai singuri din lume. - Leonida Lari.
Mi s-au revelat.
Dar nu eu am scris acestea.
Poetii sint tristi pentru singuratatea Lui.
Pur si simplu singur.
Singur.
Nici trist si nici vesel.
Iar Dumnezeu e Unul.
Iar Cuvantul e Dumnezeu.
Pentru ca sint oamenii Cuvantului.
Dar canta chiriecii, dar au inflorit crinii de august, dar au cazut si primele frunze, pe cand gandeam: poetii sint cei mai tristi si cei mai singuri oameni din lume.
Ei, poetii, de parca visatori, asa, de parca nerealisti, dintotdeauna au zdruncinat din temelii marile imperii.
De aceea, ca sint luptatorii cei mai cumpliti din cati au fost pe vremuri, lamura a sufletului acelui neam, care a cutezat sa-i nasca.
Caci ai sa pierzi.
Atunci nu te pune cu ei, tacutii, modestii, gingasii.
Or, ei numai atunci ies, adica sint nevoiti sa iasa numai atunci cand arde pamantul sub picioare, cand e pusa in cumpana insasi viata neamului in care s-au nascut, cu toate ale ei, pre nume - limba, istorie, datini.
Ei, daca ar fi s-o spunem la direct, nici nu ar voi sa iasa in fata lumii, dindaratul operei lor.
Dar ei sint atat de modesti.
Poate de aceea tristii, insingurarii care o scriu de adevaratelea, s-ar cuveni sa primeasca recunoasterea preotiei lor.
Poezia este o suferinta mai presus ca arta.
Poezia nu e o arta.
Din necunoscutul tandru, care ne face atenti la cantecul chiriecilor, la gingasii crini de august, la vantul de toamna, care a prins deja sa scuture frunzele.
Un poet e ca un murmur de izvor subteran, ca o clipire de raza peste un mormint, ca o adiere vestitoare din necunoscut.
Nu pot si nu am sa pot intelege vreodata fantosele arogante ce se dau drept artisti.
Poezia e un altar al dragostei si al muceniciei.
Macar de aceea ca poezia cuprinde tristetea si singuratatea lumii, sublimate prin frumusete.
Ar fi o catastrofa.
Poezia nu poate fi scrisa de oameni veseli si mondeni.
Poezia e scrisa de oamenii cei mai tristi si mai singuri din lume
