Cainta, cainta.
Sunt toate acestea maladiile omului cotropit de iubirea de sine, de antropolatria suprimatorie, de egocentrismul extreminator.“.
O lume a lacomiei, a iubirii de bani si de bogatii, a maniei si agresivitatii, a patimilor legate de sexualitatea exacerbata, a fricii, a tristetii, a falselor valorizari ale eului si, desigur, a deznadejdii.
Omul care a pierdut esenta vocatiei umane: asemanarea cu Dumnezeu. Sfintii Parinti il privesc pe om ca pe acea faptura creata de Dumnezeu dupa Chipul Sau, menita sa-si dobandeasca asemanarea cu El spre a deveni, conform naturii sale, el insusi dumnezeu prin Har. Omul s-a indepartat insa de Dumnezeu, despartindu-se in fapt de sinele sau autentic, de aproapele sau, de semenii sai, pierzandu-se instrainat in salbaticia fantasmelor unei lumi create de el.
Hristos este libertatea in suferinta, in vreme ce Antihristul este fericirea in constrangere. Parca nicicand Planeta n-a respirat mai necesar indemnul Botezatorului „Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia Cerurilor!“ Si parca niciodata omenirea n-a fost mai ignoranta fata de substantialitatea acestui indemn si fata de toate celelalte mesaje centrate pe apelul la pocainta, repetate de nenumarate ori de Mantuitorul Hristos si de catre Apostoli. Am langa mine prototipul automutilatului.
Dezlegarea aceasta se face insa prin Hristos.
Era o zi de iulie tocmai potrivita pentru o plimbare si o sedere de cateva ceasuri intr-un astfel de loc. Am convenit sa ne vedem, pe cat cu putinta, in fiecare zi, afundandu-ne in trecuturi spre a cauta sa intelegem diacronia prezentului. In om e inchisa enigma universului, afirma Parintele nostru Daniil de la Rarau.
Pocainta. A doua zi, precum ma intelesesem cu Petre, ne-am intalnit la intrarea in Gradina Botanica.
Pocanie.
Cainta, cainta
