Preluand din mers excentricitatile unui high life de aiurea, se putea ajunge la nebunia risipitoare a unui superb si aberant personaj, precum acel logofat Constantin Dudescu, care si-a permis sa-l plimbe vara cu sania, pe insusi Napoleon Bonaparte, dar – pentru ca lipsea zapada trebuincioasa unei atari alunecari spre legenda - pe un drum, din preajma Palatului de la Versailles, acoperit cu zahar de catre cei 25 de arnauti care-l insoteau in voiajul sau pe excentricul bucurestean.
Practic, fiecare piatra din caldaram ascunde un secret cutremurator, care surclaseaza limitele unui mister pitoresc! Nimic din ceea ce pare banal nu a fost, in realitate, asa! Dincolo de orice moment de gratie sau stralucire, se afla o samanta de tragedie: o crima abominabila, un gest necugetat, o nebunie incredibila!.
BUCURESTII nu au fost niciodata un oras „simplu”, dimpotriva! Fiecare strada, fiecare cladire, fiecare personaj istoric, fiecare protagonist al rubricilor tip &bdquo
Fapt divers” – toate aceste elemente inca stau „sub pecetea tainei”.
La noi, unde – vorba lui Poincare – „totul este luat atat de usor”, exercitiul seductiei in masa era luat foarte in serios, dovada orgiile lui Barbu Catargiu in conacul de la Maia, furtul miresei lui Balaceanu comis in chiar noaptea nuntii de catre marele Dandy Scarlat Barcanescu, jurnalul erotic cu peste 1.000 de intrari al lui Mihail Kogalniceanu, partenerul de hoinareli sexuale al lui Alexandru Ioan Cuza, nebuniile lui Ionel Isvoranu, care punea sa fie ridicate fustele cuconitelor care se plimbau prin fata cafenelei Fialkowski de pe Calea Victoriei, palmaresul poetului-matematician Ion Barbu/ Dan Barbilian, a carui nevasta, Gerda, trebuia sa aplice rigoarea nemteasca nativa si sa lipseasca de acasa fix doua ore in fiecare zi pentru ca genialul ei sot sa-si poata consuma apetitul lubric, frenezia cu care agata femei poetul Ion Minulescu, fiorul metafizic imprimat amantlacurilor sale de filosoful Nae Ionescu, eleganta cu care a curtat-o o viata intreaga Barbu Stirbey – &bdquo
Printul Alb” - pe Regina Maria, daruindu-l pe Regele Ferdinand cu inca doi copii, serializarea materialist-dialectica a coitului de catre intelectualul comunist Lucretiu Patrascanu sau modul rafinat in care Alexandru Marghiloman colectiona armasari pursange si femei de rasa.
Caragiale – &bdquo
Mathieu-Jean, conte de Karabetz” – aristocratul inchipuit de la Fundulea, urmas de „placintari arnauti”, care, in delirul sau genealogic si heraldic, reusea, adesea, sa fie mai decadent autentic decat nobilimea de sange albastru-straveziu, inclusiv luand-o in casatorie, la 38 de ani, pe boieroaica Marica Sion, cu libidoul inca fraged-vioi la 63.
De altfel, acelasi zarghit aristocrat pamantean va reusi sa epateze doamnele din lumea buna a Parisului, invitandu-le la un dineu fastuos, la care le va fi strecurat fiecareia, in servetele de olanda fina, cate un margaritar sau o nestemata! Daca vorbim de traditionalul obicei al seniorilor romani de a colectiona si etala frumuseti feminine la ocazii speciale, se cuvine sa spunem ca un Tirso de Molina s-ar fi putand oricand inspira si din fauna masculina de lux a Vechilor Bucuresti pentru personajul sau Don Juan, seducatorul usor degenerat desprins, parca, din clica pestrita, funambulesca si a rebours elitista a Crailor de Curtea Veche ai lui Mateiu I.
Preluand din mers excentricitatile unui high life de aiurea, se putea ajunge la nebunia risipitoare a unui superb si aberant personaj, precum acel logofat Constantin Dudescu, care si-a permis sa-l plimbe vara cu sania, pe insusi Napoleon Bonaparte, dar – pentru ca lipsea zapada trebuincioasa unei atari alunecari spre legenda - pe un drum, din preajma Palatului de la Versailles, acoperit cu zahar de catre cei 25 de arnauti care-l insoteau in voiajul sau pe excentricul bucurestean
