Faţă de Secui, cu care Românii au trăit întotdeauna, în trecutul lor, în bune raporturi, să dăm dovadă de prietenie, căci ei, într-o mare parte, aş îndrăzni să spun în marea lor majoritate ne sunt fraţi de-ai noştri, fraţi pierduţi, dar totuşi fraţi, pentru care se cuvine să avem sentimente frăţeşti.
Semnalând pentru moment o serie întreagă de fapte istorice, lăsăm altora după noi sarcina de a face istorie, iar noi ne mulţumim cu ceea ce ne spune poetul Ovidiu „În magnis et voluisse sat est”.. Şi de câte ori, în calea noastră, vom întâlni un Secui înalt şi binefăcut, având caracteristica tipului nostru românesc – Ungurul după cum şi-l descriu izvoarele istorice era în general mic, cu ochii negri şi cu pomeţi ieşiţi – să-l considerăm ca un Român rătăcit, care a greşit drumul în viaţă. În lucrarea noastră de redeşteptare a sentimentului naţional, să nu avem nicio teamă de neizbândă, fiindcă noi suntem cu dreptatea în braţe, şi dreptatea acelor care merg pe căile Domnului totdeauna învinge.
Să căutăm însă, pe toate căile, să le arătăm originea lor etnică şi să le dăm convingerea despre această origine.
Cei care dintre ei vor voi să vină, de bunăvoie, înapoi, la sânul mamei lor, să fie bineveniţi; cei ce vor stărui în situaţia lor de astăzi să-i considerăm drept consângeni de-ai noştri, de limbă şi lege ungurească.
Faţă de Secui, cu care Românii au trăit întotdeauna, în trecutul lor, în bune raporturi, să dăm dovadă de prietenie, căci ei, într-o mare parte, aş îndrăzni să spun în marea lor majoritate ne sunt fraţi de-ai noştri, fraţi pierduţi, dar totuşi fraţi, pentru care se cuvine să avem sentimente frăţeşti
