În secolele III ºi IV dupã Hristos, Sfântul Antonie cel Mare a jucat, fãrã voia sa smeritã, un rol important în viaþa Bisericii, afectatã de erezii ºi prigoniri.
Pe drept cuvânt a fost numit Pãrintele Monahilor!.
Trãia între ucenicii sãi ca în cea mai deplinã singurãtate, unit în inimã cu Domnul, biruind lumea cu ajutorul Sãu și dupã modelul Sãu...
Se spune chiar cã, la un moment dat, a avut peste 20 000 de ucenici risipiți prin pustiu! Cu aceasta, aparent, singurãtatea sa s-a sfârșit, dar acum Sfântul purta pustia în inima sa.
Fãrã numãr au fost cei ce au ales, încurajați de exemplul sãu, aceastã cale de mântuire.
Prin exemplul Sfântului Antonie, pustia a devenit o grãdinã duhovniceascã, doar cã roadele ei au fost nenumãrații sfinți ce s-au nevoit acolo.
Spune un proverb cã pomul se cunoaște dupã roade, iar omul, dupã fapte.
Nu pentru cã nu ar mai fi fost și înaintea sa credincioºi care sã-și fi dedicat viața lui Dumnezeu, trãind la marginea societãții, ci pentru cã el a fost primul care s-a retras în pustie, folosind singurãtatea, asprimea vieții și a climei, monotonia ocupațiilor, pentru a-și desprinde sufletul de lume și a-l lipi numai de Dumnezeu.
Sãrbãtorit pe 17 ianuarie, Cuviosul Antonie cel Mare este considerat începãtorul pustnicilor. În secolele III ºi IV dupã Hristos, Sfântul Antonie cel Mare a jucat, fãrã voia sa smeritã, un rol important în viaþa Bisericii, afectatã de erezii ºi prigoniri
