Asadar, spectacolul uman este savuros in mahalaua lui Zamfirescu, chiar daca autorul pare sa-si cliseizeze personajele punandu-le o eticheta pe care acestea si-o asuma pana la capat.
Sufletul e ca Dumnezeu: nimic nu-l atinge ca-i fara moarte”..
Daca trupul este macinat de trecerea timpului in ciuda aparentei straluciri si statornicii, sufletul „scapa, ca el nu-i frumos si nu poate fi ucis, ologit sau orbit.
Dupa aceasta imprietenire sub protectia fetei, Tinca isi dezvaluie conceptia despre structura duala a fiintei umane pe care nu o percepe ca pe un homo totus.
Perceptia asupra personajului se modifica si pentru ca naratorul, mimetism din dragoste, este dispus sa preia perspectiva Fanei: „Pai daca ai fost bogata si sanatoasa, cum sa nu urli si sa nu blestemi, cand te vezi oloaga, in carucior si mai ales in palimarul de la casa cu nebuni”. „Starpiciunea cu barbia adusa spre nasul coroiat si gura stransa, creata, peste gingiile fara dinti” are un trecut, in care se ineaca averea si frumusetea pierdute.
In Sfanta mare nerusinare, imaginea personajului se nuanteaza.
De exemplu, Tinca oloaga ofera in Maidanul cu dragoste o imagine grotesca: infirma, „mumia din carucior” se arunca furioasa in scandalurile zilnice din casa cu nebuni declarandu-i razboi Unguroaicei, profita de pe urma meseriei rusinoase a fetelor mai mari, primind cadouri de la iubitii de ocazie, si e prinsa intr-o existenta larvara.
Desigur ca exista uneori previzibilitate in gesturile mahalalei, dar nu inseamna ca personajele nu au o doza de imprevizibil, un element surpriza care sa le scoata de pe traseul prestabilit.
Georgiana Sarbu, in lucrarea sa dedicata mahalalei literare, considera ca oamenii Barierei se limiteaza la un rol prestabilit, victime ale unui portret-robot de la care nu trebuie sa se abata.
Asadar, spectacolul uman este savuros in mahalaua lui Zamfirescu, chiar daca autorul pare sa-si cliseizeze personajele punandu-le o eticheta pe care acestea si-o asuma pana la capat
