„Lumea, ca o clepsidra, sfarama aceleasi pietre de miliarde de ani.
Nu mai pierd timpul si o iau la vale.”.
E un reflux nisipo-bolovanian care imi rostogoleste omuletul.
Am inceput si eu sa scuip dale, de diverse culori.
Nu ma mir ca nimeni nu vorbeste.
Nisipul se lipeste de cerul gurii si dintii scrasnesc.
Ce sarut ciudat, cu gura plina de noroi si pietre.
Oameni cu oameni, dinti in dinti, se saruta intru ridicarea zidurilor.
Greutatea lor e greu suportata de un singur set de maxilare.
Dar pietrele, adevaratele pietre, trec din gura-n gura.
Finisajul e scuipat printre dinti.
Pe urma, ei parcurg drumul de piatra, vomitat de altii care au trecut pe acolo, ca sa ajunga la zidul inca netencuit, ce tocmai se ridica.
Cu gurile deschise, oamenii asteapta sa le cada in ele pamantul.
Le scoate marunte, prin palnii fragile, ca sa devina stalpi pe lumea cealalta. „Lumea, ca o clepsidra, sfarama aceleasi pietre de miliarde de ani
