marius ghidel mi-a trimis un email în anul 2016, prin august sau septembrie.
I-am returnat-o, presimțind că lipsea ceva din carte, că mai era ceva ce nu spusese, în.
Erau scrise pe scurt, dar plăcut.
Prima variantă a cărții conținea doar poveștile sau povestea vieții lui prin univers. Și așa s-a așezat pe scris marius Ghidel, așa s-a născut această carte, pe care am îngrijit-o apoi – ca pe-o floare personală – împreună cu editorul ei, Ioan Busuioc.
M-am gândit că experiența ta n-o poate cunoaște mai bine decât tine nici cel mai strălucit comentator.
După o perioadă de timp i-am spus că ar fi corect să-și scrie singur cartea, că experiențele sunt ale sale și poate că tocmai acesta este sensul lui, să-și transmită mesajul prin propriile-i cuvinte.
marius ghidel mi-a lăsat o impresie plăcută la prima întâlnire, îmi era clar că este un om sănătos psihic, ba chiar m-a impresionat prin blândețea, prin bunătatea și prin căldura lui liniștită.
Pentru a mesteca aceste povești aveai nevoie să evadezi din propriile-ți repere, să le transcenzi, să te deschizi pentru a accepta că există oameni pentru care realitatea existenței arată diferit de tot ce cunoști, de tot ce știi și de tot ce ai acceptat și ai înțeles până atunci.
Descria o călătorie a spiritului său prin Univers, călătorie care începuse de când Dumnezeu era singur și de când „scriitorul divin” scria în Cartea Vieții toate cele posibile care vor fi vreodată. Își amintea frânturi, sentimente, descria chipuri, îngeri, Iadul și Raiul, descria senzații, personaje, întâmplări și evenimente care sfidau logica omenească.
Toate reperele cunoscute ale lumii noastre căpătau conotații fantastice, tulburătoare și pline de mister atunci când omul acesta depăna amintiri din istoria universului.
Ceea ce auzeam părea uneori așa de greu de acceptat încât întrebarea se impunea, pur și simplu.
Nu, n-am avut niciun diagnostic de acest fel și n-am fost internat în vreun spital de psihiatrie. profesor Dumitru Constantin Dulcan.
La un moment dat, șocată de ceea ce auzeam, am prins curaj și l-am întrebat: - „Spuneți-mi, ați avut vreodată vreun diagnostic psihiatric, ați fost internat la vreun spital de profil”? El a zâmbit cu blândețe și mi-a replicat: - Același lucru m-a întrebat și dl.
Nici pe marius ghidel nu-l vedeam prea bine, parcă priveam prin el și nu izbuteam să-i rețin deloc trăsăturile fizice.
Venise și cu niște desene, pe care le-am luat cu timiditate între degete, aproape fără să le văd.
Ascultam, dar o parte din mine părea să fie undeva, departe, parcă angajată într-o călătorie nevăzută, în profunzimea celor povestite de marius ghidel cu pasiune, cu o însuflețire care-i trăda sinceritatea.
Omul din fața mea îmi spunea că-și amintește cum a fost la începutul creării Universului, că el era acolo, cu Dumnezeu, ba parcă vedea și auzea din el uneori, alteori din afara lui.
Toate sistemele realității mele se zdruncinau pe măsură ce ascultam povestea lui marius Ghidel.
Prima întâlnire a fost pentru mine ca un duș teribil: îi ascultam vocea calmă, pacea care răzbătea cu certitudine din cuvintele lui, uneori îi priveam pe furiș ochii și parcă ochii lui negri, adânci, mă scormoneau de departe, de pe altă lume.
Am remarcat îndată și numele său deosebit: Ghidel, cel care te ghidează, nu? O chemare lăuntrică, tăcută, un ceva nedefinit mă îmbia să-mi fac timp pentru o întâlnire cu el, ceea ce s-a și întâmplat.
Eram din cale afară de aglomerată, dar ceva îmi șoptea să nu trec pe lângă marius Ghidel, pur și simplu.
Ovidiu Bojor.
Prima întâlnire cu el a fost pe o vreme de început de toamnă, când pregăteam apariția cărții pe care o scrisesem cu acad.
Eu am înțeles că ar vrea să-i scriu ceva despre propria carte. Îmi scria că a avut anumite experiențe deosebite și că ar vrea să-i comentez aceste experiențe.
Nu-l cunoșteam atunci.
marius ghidel mi-a trimis un email în anul 2016, prin august sau septembrie
