Sintem deja in post-tranzitie – spun unii.
Da tonul, dar nu face neaparat muzica: exista mult mai mult in ceea ce nurnim, de regula, identitate..
Acestia din urma, minoritari cronici, si-au decupat o parte de patrimoniu, al lor si doar al lor, pe care il apara de pericolul draculizarii , de pilda.
Problema este ca patrimoniul este doar virful aisbergului, registrul deciamatoriu al identitatii, care da tonul, ce-i drept, in masura in care este o declaratie de putere.
Romanii si maghiarii se exclud astfel reciproc din patrimoniul Transilvaniei, punindu-i cu usurinta intre paranteze, si unii si altii, pe sasi, ce nu au fost niciodata putere suprema in zona, dar lara de care Transilvania nu ar fi existat asa cum este acum.
Totul e cine pe cine exclude si cum.
Iar identitatea este, la rindul ei, o problema de apartenenta si excludere.
Caci altminteri, exista ratiuni perene, chiar daca discutabile, in aceste povesti patrimoniale.
Patrimoniul este totdeauna si pretutindeni o declaratie de identitate.
Lucrurile capata profunzime istorica daca urmaresti stratigrafia Muzeului Transilvaniei, selectia si punerea lor in scena sub vremi diverse: bucuresteanca Klisabeta, fosta Kogalniceanu este, comparativ, un caz simplu si fericit!Poveste veche, desigur, si complexa as spune, pe care doar Funar, acest postmodern fara voie, a reusit sa o reduca la un ridicol perfect, deconstruind-o pina la expresia sa irationala.
O privire socio-hai-huie, dar nu prea...- Vintila MihailescuFragment din cartea Socio-hai-hui prin Arhipelagul Romaniei de Vintila Mihailescu O fosta studenta care lucreaza in prezent la un doctorat despre patrimoniu si teritoriu la Cluj mi-a povestit, printre altele, despre cele doua ghiduri ale orasului, unul in viziune romaneasca, celalalt in versiune maghiara: un turist care ar consulta doar aceasta bibliografie si-ar da seama cu greu ca este vorba despre unul si acelasi oras.
Se cere o privire graitoare , care sa aseze in cuvinte cu rost observatiile marunte.
De pe micul ecran al cotidianului pe marea scena a problemelor tarii este un drum care se cere parcurs la fiecare pas.
Cert este insa ca faptele marunte nu mai sint la fel de fascinante in ele insele, nu mai uimesc doar prin ineditul lor, prin diversitatea frusta a intimplarii, ci, invaluite intr-o aura simptomatica, lasa tot mai mult loc de meditatie in jurul lor.
E discutabil.
Sintem deja in post-tranzitie – spun unii
