&bdquo
Vreau sa scriu o dare de seama despre anomaliile mele.
E un eveniment care-ti taie oarecum viata in doua: cine va citi cartea va inceta sa mai fie un cititor de rand.“ (Gabriel LIICEANU).
Nu roman si nici poem, caci ele nu sunt fictiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindca multe dintre faptele mele sunt singularitati ce nu se lasa reproduse nici macar in laboratoarele mintii mele.“ &bdquo
Primul meu gand, odata-ncheiata lectura, a fost sa-mi scriu pe cartea de vizita «
Eu am citit Solenoid».
Formele astea informe, aluziile si insinuarile, accidentele de teren uneori insignifiante in sine, dar capatand, luate-mpreuna, ceva strain si obsedant, au nevoie de o forma ea insasi noua si neobisnuita ca sa poata fi relatate.
Inca n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenta, faptele mele sunt vagi fulgerari in netezimea banala a celei mai banale vieti, mici crevase, mici inadvertente.
Nu stiu nici daca e timpul potrivit pentru asta.
Vreau sa scriu un raport, desi nu stiu inca in ce fel si ce-am sa fac cu paginile astea.
Dar nu mai vreau sa le pastrez doar pentru mine.
As putea sa le pastrez pentru mine, cum le-am tinut pana acum, si sa ma gandesc la ele pana-mi crapa capul in fiecare seara in care stau ghemuit sub patura, pe cand afara ploaia izbeste furios in geamuri.
As fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbura si ambiguizeaza sensul faptelor.
In viata mea obscura, in afara oricarei istorii, si pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa in taxinomiile ei, s-au intamplat lucruri care nu se intampla, nici in viata si nici in carti. &bdquo
Vreau sa scriu o dare de seama despre anomaliile mele
