„Ne ştim şi lucrăm împreună de 20 de ani.
Dinamita a luat foc Şi-a făcut poc, poc! Acu’ sper că e şi mai clar de ce o iubesc!” ( Mihaela Rădulescu Schwartzenberg ) „Cei care o cunosc sunt tentați să vorbeasă despre frumusețea sufletului ei, pe care Carmen Voinea-Răducanu îl poartă la vedere �.
I le recita fii-miu când avea 4 ani, dar exprimă exact starea de spirit şi motivul pentru care Carmencita s-a apucat de scris: Cita, Cita, zăpăcita, S-a jucat cu dinamita.
Tocmai de aceea, şi finalul meu va fi neaşteptat: în versuri. Şi ca să nu credeţi că va fi o lectură cu şerveţele obligatorii, vă avertizez că Cita are umor şi nu-l ţine numai pentru ea.
Nu-i de mirare că o citeşti de parcă asculţi o muzică bună, cu armonii neaşteptate şi ritm ca bătăile inimii...
A ei.
Scrie adevărat, exact ca-n viaţă, exact ca în orice suflet de femeie căreia i s-a dat, i s-a luat, a pornit într-o direcţie, dar fericirea ei în alta, i s-a ridicat în faţă un zid înalt cât casa, l-a dărâmat cărămidă cu cărămidă sau l-a umplut de flori căţărătoare, i-au murit suflete dragi, dar i-au ieşit altele în cale, a dat de iubire când alte femei închid subiectul, a tăcut când ar fi avut atâtea de spus şi a început să scrie exact atunci când totul în jurul ei era...muzica aceea.
Carmencita mea scrie exact aşa cum zâmbeşte: ochi în ochi, fără niciun falset, fără nicio floricică de stil inutilă.
Am citit tot ce a scris până acum şi, dacă pentru ceilalţi era doar o surpriză plăcută că scrie atât de profund, pentru mine e o linişte că la ea în suflet s-a făcut lumină şi ordine şi că poate sta acolo, cu laptopul în braţe, scriind cu zâmbet şi pace.
E o fiinţă dependentă de poveste, care stăpâneşte magica deprindere de a şti ce să facă din cuvinte bine alese şi inspirat potrivite.
Nu m-am mirat deloc când am auzit că s-a apucat de scris, cum nu mă miram nici până atunci de toate cărţile pe care le citea şi care i se lipeau de suflet.
Iar treaba asta funcţionează doar dacă între participanţii la acest trafic există o iubire şi o încredere reciproce. Înţelepciunea ei a fost cel mai bun antidot pentru toate deraierile mele.
Aterizarea mea cu picioarele pe pământ, nu în cap, după fiecare pornire de a-mi monta două aripi, crezând că pot să mă uit mai eficient de sus la lume, i se datorează în cele mai multe situaţii.
Pentru că asta e o altă superputere a Carmencitei: iubeşte fără să judece pe nimeni, Dumnezeu ştie cum poate! Nu cunosc altă fiinţă de la care să fi învăţat mai multe şi care să-mi fi arătat cu mai multă fineţe unde greşesc.
Ca să nu-i încurce ordinea şi să facă loc pentru alte trăiri, pentru alte fiinţe, cu două sau patru picioare, cu coada-n sus sau în jos. Şi, pentru că are mai multă forţă decât toate femeile pe care le-am cunoscut (mă includ aici şi pe mine), a rostogolit butoaiele alea şi le-a trimis departe, în drumul lor.
O bănuiesc că, în loc de butoaie cu murături, ca toate femeile moldovence, a strâns altundeva toate lacrimile şi toate patimile pe care i le-a dat viaţa la trăit.
Dai acolo de nişte trăiri pe care nu ştii cum a putut să le ducă pe picioare şi cum i-a rămas totuşi zâmbetul ăla magic şi atât de tânăr în ochii ei albaştri.
Puţini am avut şansa să dăm o raită prin sufletul ei, doar că plimbarea e riscantă. :) Are defectul ăla major – de a pune totul în suflet, de a sta să aranjeze rafturile alea interioare cu o răbdare de chinez, pe categorii.
Poate şi din vina mea, mă ştiţi doar...
Chiar aşa, Carmencita nu vorbeşte mult.
Ne-a dat soarta una dintre acele prietenii pe viaţă: cu toată încrederea una în alta, cu toată înţelegerea aia din priviri, fără prea multe cuvinte...
Asta ca să punctăm, de la bun început, căpoşenia mea şi răbdarea ei cu mine, chiar şi atunci când eu greşeam... Încă mai cred că eu am avut dreptate şi ea a greşit.
Ne-am mârâit în total de trei ori. „Ne ştim şi lucrăm împreună de 20 de ani
