Statui de hirtie. - Mihai Vornicu.
Iarasi, intinderea comentariului asupra operei unuia sau a altuia e in raport nu atit cu greutatea scriitorului in istoria literelor romanesti, cit cu aspectul care m-a interesat sau care m-a facut sa cred ca am ceva nou de spus asupra subiectului.
Si formularile, odata gasite, imi apartineau, incit le puteam refolosi acolo unde se potriveau din nou: ar fi fost doar triserie si abilitate fatarnica din parte-mi sa le costumez in variante sinonimice pe care lectura atenta le-ar fi dat oricum la iveala.
Dar unghiul meu de vedere, ca principiu estetic, a fost mereu acelasi, iar genul proxim, numitorul comun intre autori chemau aceeasi schela de baza in aprecierea operelor.
Faptul nu e nicicum datorat neglijentei. * * * Se poate ca uneori, in comentariul de la un scriitor la altul, sa fi reluat repetitiv idei, si chiar ca formularile sa fie asemanatoare.
Lor mai intii si apoi altor citorva, am incercat sa le ridic Statui sau macar busturi care sa le semene cit de cit, cu puterile mele, pe bijbiite – si din hirtie.
Intindeam mina in spate si-i atingeam, prin mijlocirea Liviei Maiorescu.
Straturile istoriei se comprimau, Uriasii altei virste, de dincolo de timpul masurabil, imi veneau aproape, in carne si oase, doar la distanta de o viata eterna.
Cit despre mine, inaintea mormintului acestei doamne care la inceputul vietii respirase acelasi aer cu Eminescu, Caragiale, Creanga, si pe care as fi putut-o intilni si cunoaste eu insumi ca pe o strabunica – eu copil, si ea la finele drumului ei terestru –, realizam dintr-odata, ca o revelatie, ca intre mine si Gigantii secolului de aur romanesc, pe care ii situasem intotdeauna in vremuri legendare, aproape ireale si la fel de indepartate ca minunatiile basmelor, nu era decit o singura mare veriga din lantul generatiilor.
Magistrul George Calinescu spune undeva ca, in biblioteca lui ideala, Homer si Dante – imi pare – sint contemporani, fiindca amindoi apartin unui timp al valorilor absolute, scos din cronologie.
Cind i-am vazut numele pe piatra tombala, era spre mijlocul anilor 1960, eram student si tocmai descoperisem in editia Kirileanu „glosarul” lui Creanga, unde acela isi talmacea vorbele prea „crengesti” la cererea domnisoarei Livia.
Oricum, de fapt e totuna.
In amintirea mea ramasese, gresit, ca pe crucea de la capul mormintului era inscris 1952.
Data mortii Liviei pe care o gasesc in surse biografice este 1946.
Ei, la virsta adolescentina, in deceniul 1880, ii dedicase Creanga primele capitole ale Amintirilor din copilarie, care fac parte din cultura literara romaneasca de baza, intiparita in mintile noastre infantile la inceputurile scolirii.
Studii si impresii asupra literaturii romane Livia, fiica unica a lui Titu Liviu Maiorescu, spiritul director al &bdquo
Junimii”, este inmormintata la cimitirul Bellu, linga sepultura tatalui sau, dupa o viata traita mai mult pe alte meleaguri.
Statui de hirtie
