In nemarginirea spatiului, stelele se nasc, ard atat cat le este lor ingaduit sa arda, apoi se sting.
Suficient timp….
Stiau ca este o stea foarte batrana, dar credeau ca avea sa mai traiasca macar cateva mii, poate chiar zeci de mii de ani.
Insa ei nu intelesesera acest lucru.
Fenomenul incepuse foarte lent si nu fusese observat, insa in ultimele secole schimbase fata lumii.
La vremea la care cunostintele astronomice le permisesera titanilor sa calculeze duratele de viata ale stelelor, Xee era deja in agonie.
In ultima mie de ani incepuse sa se zgarceasca, dandu-le din ce in ce mai putina caldura.
Zeci de mii de ani de cand isi tineau ei insisi istoria, ii primisera darurile si din izvorul lui isi trasesera puterea.
Insa acum se schimbase.
Fusese bland si darnic cu lumina si caldura sa, iar Titanii il divinizasera.
El se nascuse demult, tare demult, cu multe miliarde de ani inainte de aparitia civilizatiei lor.
Ca orice stea, si Xee, soarele lor, avea o viata limitata.
In zilele cele de pe urma, vietile putinilor martori ai agoniei stelei imbraca hainele luptei pentru ultimele farame de demnitate.
Totul trebuie sa piara.
Cand apasarea acestui adevar este pe umerii tai, pentru ca lumea ta este pe marginea abisului, iar puterile iti sunt prea mici pentru a lupta cu o astfel de soarta, acceptarea este ultima incercare.
In fata acestei incercari gasim doua natiuni care impart o lume de gheata, fiecare vazandu-si de drumul ei.
Nimic nu traieste la nesfarsit.
Iar cand se sting, iau cu ele in noapte toate acele lumi pe care lumina si caldura lor le-au hranit pe bolovanii care roiesc in jur.
In nemarginirea spatiului, stelele se nasc, ard atat cat le este lor ingaduit sa arda, apoi se sting
