În secolul IV se dezvoltă în Asia Mică, în Mesopotamia şi Siria o serie de mişcări ascetice cu caracter rigorist şi harismatic şi manifestări adeseori radicale, cum a fost eustaţianismul şi mesalianismul, condamnate de Biserica oficială.
Ică jr..
Ioan I. dr.
Arhid.
Prof.
Vine totodată să umple un gol de multă vreme resimţit în literatura teologică românescă, contribuind astfel în chip binevenit la substanţa şi calitatea demersurilor acesteia.
Scrisă într-un stil ştiinţific agreabil şi incitant, trădând o capacitate de analiză a detaliilor, dar şi putere de sinteză, pătrundere şi maturitate teologică, acestă lucrare reuneşte în chip fericit atributele excelenţei.
Spre bucuria noastră, preotul Cătălin Pălimaru, interesat de problematica experienţei duhovniceşti, a acceptat acestă provocare, rezultatul investigaţiei sale exemplare, atente la detaliu şi stăpână pe întreaga stufoasă literatură ştiinţifică a chestiunii, reprezentându-l remarcabila lucrare prezentată ca teză de doctorat în teologie. Întreaga această complexă problematică se impunea să-şi găsească reflectarea şi în Teologia românească.
Patrologii occidentali au demonstrat, dincolo de orice îndoială, apartenenţa Corpusului macarian la spaţiul siro-occidental dintre Mesopotamia, Capadocia şi Armenia, precum şi faptul că autorul lor, un "fericit" bătrân fără nume, nu numai că nu a fost eretic mesalian, dar a fost un critic al mesalianismului, însă din interiorul acelei ample mişcări de înviorare ascetico-harismatică a vieţii creştine din Siria occidentală, răspândită de aici în Mesopotamia, Armenia şi în Asia Mică.
Forma moderată, ortodoxa a acestei mişcări este cea pe care ne-o atestă un bogat corpus de literatură duhovnicească, cunoscut sub numele de corpusul Macarian, şi a cărui cea mai cunoscută formă e cuprinsă în cele 50 de Omilii duhovniceşti care au circulat sub numele Sfântului Macarie Egipteanul. În formele ei extreme, această mişcare de înviorare duhovnicească ne este cunoscută din câteva liste cu propoziţii eretice condamnate de o serie de sinoade din intervalul 340 (Sinodul de la Gangra) şi 430 (Sinodul III Ecumenic de la Efes). În secolul IV se dezvoltă în Asia Mică, în Mesopotamia şi Siria o serie de mişcări ascetice cu caracter rigorist şi harismatic şi manifestări adeseori radicale, cum a fost eustaţianismul şi mesalianismul, condamnate de Biserica oficială
