Dupa ce si-a amanat destul de mult debutul editorial, Cristina Stancu pare a-si fi descoperit in sfarsit propriile Teritorii poetice (dar si existentiale), niste Teritorii crepusculare, cateodata apocaliptice, populate de o umanitate bantuita de anxietati, nelinisti thanatice, stari de Spaltung, crize ale limbajului si comunicarii, scene de supliciu si autosupliciu.
In versurile ei nu se urla niciodata, dar se scrasneste tot timpul din dinti.
Octavian Soviany.
Scrie o poezie introspectiva, care nu ezita adesea sa aduca la suprafata vegetatii sufletesti pline de stranietate, o poezie cruda uneori ca o operatie fara anestezie si o scrie convingator, evitand gesticulatia zgomotoasa si patetismul.
Dupa ce si-a amanat destul de mult debutul editorial, Cristina Stancu pare a-si fi descoperit in sfarsit propriile Teritorii poetice (dar si existentiale), niste Teritorii crepusculare, cateodata apocaliptice, populate de o umanitate bantuita de anxietati, nelinisti thanatice, stari de Spaltung, crize ale limbajului si comunicarii, scene de supliciu si autosupliciu
