Odată cu timpul, ești exclus din spectacolul naturii, ești înlăturat de pe traseu și redus la tine însuți.
Ce e furtuna de nisip în deșert, dacă nu erzațul norilor? Ce indică aici gradele, dacă nu jarul rămas după Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, dacă nu înclinația unei vaste clepsidre de lumină primordial rămasă pe dinafară?.
Aici, oameni și dromaderi, cu toții suntem niște biete insecte, însemne mișcătoare efemere pe plaja unei mări imemoriale evaporate în amintirea timpului.
Deșertul îmi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zonă în care a direcționat tot surplusul de țărână, căldură și lumină.
Pustietate, deșertăciune, nimicnicie geografică în plină expansiune.
Timpul prefirat în spațiu.
Abatorul mineral al timpului.
Depoul tuturor vânturilor.
Marea nisiparniță a planetei.
O dimensiune în care orice ar pătrunde s-ar preface automat în nisip.
O formă de relief obținută din măcinarea tuturor celorlalte.
O anomalie a naturii în sensul unei extravaganțe minimaliste de dimensiuni improbabile.
Deșertul începe să ți se arate ca o formă de relief abstractă, contradictorie, fără sens.
Tu, doar temporar.
Natura e mereu în formă, natura e mereu vie.
Acum trupul este muntele care trebuie urcat.
Trupul tău preia povara muntelui.
Fascinația se topește în neplăcere. Începi prin a îmblânzi muntele doar pentru a te înstrăina de el.
Odată cu timpul, ești exclus din spectacolul naturii, ești înlăturat de pe traseu și redus la tine însuți
