Umbră A fi sau a nu fi – se cade oare A-L ispiti astfel pe Dumnezeu? „Nimic nu este” spune un ateu – Sofism curat prin dubla lui negare.
Iar când va merge fluxul în surghiun, La loc strângându-și coada de păun, Atâta numai, o dorință am – Strângându-ți părul, altădată brun, Să te cuprind în brațe și să-ți spun: „Ți-aduci aminte ce frumoși eram?”.
Cu banul tot scăzându-și din valoare Vă lasă rece moartea, poezia, Când ignoranța-i binecuvântare La rang de-nțelepciune e prostia; Și cărțile se odihnesc în pace Copacilor cruțându-le hârtia – Să nu te numeri astăzi printre troace De bună-voie-ai ars, Alexandria! Sonete în largul mării Și-acum când părul ți l-am desfăcut Nicio dorință-n lume nu mai am, Albaștrii-s ochii tăi ca un ocean Și ești frumos cum nu s-a mai văzut; Și eu cât de frumoasă m-am făcut, Și marea, când la dânsa fluieram, În ochi de un albastru suveran Trufașă pletele și-a desfăcut. • Dar, iată, și minunea ce-ați creat, Oameni moderni, deprinși cu empatia: Un mediocru ev întunecat În care strălucește sărăcia.
Mistagogii, retorici clandestine – „Dar suntem oameni practici, frățioare, Dați-ne științe naturale, clare Să ne maimuțărim cum se cuvine!” Și iar Se zămislește, iarăși moare, În fiecare zi mai optimist, Un Dumnezeu sfâșietor de trist Ca noi la chip, dar făr` de-asemănare.
Doar noi, cu existența dăruiți, Pierduți în aparente sinonime, Drept „ce” luăm Adevăru-n loc de „Cine” Și lexicul ne lasă aiuriți. Și-acei ce-au dovedit că-i doar poveste Credința în suprema entitate Ce ne-a creat perfectă au dreptate Căci nu există, ci El singur Este.
Chiar Hamlet în lucida-i disperare A scrijelit pe-a omenirii țeste Un nesfârșit convoi de palimpseste Ce toate pun aceeași întrebare.
Umbră A fi sau a nu fi – se cade oare A-L ispiti astfel pe Dumnezeu? „Nimic nu este” spune un ateu – Sofism curat prin dubla lui negare
