„Simtea ca tristetea aia a lui poate fi, pana la urma, o mare bucurie.
Autorul prozei voit absconse il provoaca pe bietul cititor si-l pune cu sadism la o chinuita incercare: sa gaseasca o noima cuvintelor dantuitoare, imbinand argoticele cu neologisme sofisticate..
E strafulgerat de arhetipurile din veacuri trecute.
Viorel Mirea ne-a amagit.
Domnul cu cainele sub brat nu e domn.
Satul se duce pe indelete, intr-o dulce adormire.
Si se mai aud si se intrevad mituri dislocate din esenta lor conventionala intr-o cromatica incantatoare, izvodite stralucitor din noroi si din baltoace.
Si Domnul, si cainele viseaza aceleasi lucruri primitiv-instinctuale, fiind urmati in arta cuvantului de o cireada melomana.
A fost ziua cand Spiridon s-a indragostit.“ Viorel Mirea e in ipostaza unui povestitor despre domnul oarecare cu un caine oarecare.
Desigur, mielul, nu tristetea.
Ca mielul cand creste mai mare si incepe sa pasca si se departeaza de oaie.
Dar cum sa faci sa transformi o mare tristete intr-o si mai mare bucurie? Citea cartile, se uita in stele, ii intreba pe vraci, dar tot nu putea afla: Cum sa faci din laie balaie? Dar intr-o zi – vezi ca mai vin si zile dintr-astea –, tristetea se lepada de el. „Simtea ca tristetea aia a lui poate fi, pana la urma, o mare bucurie
