Cum arata lumea pentru un sinucigas cocotat pe-un stilp? Mai mica, mai usor de inteles, mai plina de umor decit atunci cind te afli in mijlocul ei.
Dar macar am intrat, in sfirsit, la idei.” (Lucian Dan Teodorovici).
Nu-s perfect lamurit nici acum, marturisesc, in privinta relatiei mele cu teatrul.
In locul lui, m-am trezit, habar n-am cum, scriind «sfirsit» la finalul acestui volum.
De-o vreme insa, ma straduiesc sa scriu un nou roman.
Dar nici macar asta nu mi-a dat ideile peste cap.
Am sfirsit prin a ma indragosti de teatru si a pune in scena spectacole.
Peste alti citiva ani, m-am inscris la Facultatea de Teatru, in primul rind pentru a-mi imbunatati modul de a construi relatii intre personaje si a reusi sa vizualizez mai bine spatiul intr-o naratiune, ceea ce m-ar fi ajutat, fireste, sa scriu mai bine proza.
Ceea ce nu mi-a dat totusi idei.
A fost premiata in citeva rinduri, a fost pusa in scena, a avut un succes mai mare decit tot ce scrisesem pina atunci.
Cindva, cu destui ani in urma, spre a exersa dialogurile in folosul cartilor mele de proza, am scris o piesa de teatru.
Si cam atit.
Cele trei comedii cuprinse in volum deschid, cu mijloacele absurdului, trei perspective inedite, cuceritoare, asupra unei lumi care, chiar daca pare imposibila, e exact lumea noastra.„Dintotdeauna m-am visat prozator.
Si, in fine, care este legatura dintre elefantii roz, elefantii galbeni si oamenii cu care se intilnesc pe „terenuri” imaginare? E una care ne lasa dezbracati in public, ridicoli si totusi veseli, in tristetea noastra.
Ce se intimpla intr-un teatru cind regizorii si actorii s-au saturat de lipsa de respect a spectatorilor? Raspunsul este destul de sumbru pentru cei din sala, insa spectacolul comic e asigurat.
Cum arata lumea pentru un sinucigas cocotat pe-un stilp? Mai mica, mai usor de inteles, mai plina de umor decit atunci cind te afli in mijlocul ei
