„Istrati a fost un om scindat.
Nu l-au parasit niciodata.” STELIAN TANASE.
Compasiunea si fraternitatea au fost sentimentele lui cele mai puternice.
Nu s-a intors niciodata impotriva omului, desi ar fi avut de ce.
Umanismul lui primitiv si adanc nu l-a parasit in nicio imprejurare.
Emotia a fost vehiculul de care s-a folosit.
A fost fascinat de omul de dincolo de timp si ne-a fascinat, la randul lui, povestindu-l.
In urma lui ramane harul inegalabil de povestitor cu care a adus la suprafata o umanitate eterna in datele ei esentiale.
Panait Istrati nu trebuie neaparat preamarit, pentru ca nu a fost nici sfant, nici Isus, nici zeu, nici sacrificat.
A nu avea nicio cauza pentru care sa lupte i se parea de-a dreptul imposibil, o nefericire si o Viata fara rost.
Dar atitudinile lui paradoxale au venit si din trairi profunde ‒ deloc circumstantiale –, din trecutul indepartat al copilului descult, hoinarind pe malul Dunarii.
Recunoasterea sa ca scriitor a venit tarziu, a prins ultimul tren.
Anonimatul era o haina prea stramta pentru el.
Uneori era, pur si simplu, in cautarea atentiei celorlalti.
Se inflama usor, schimba atitudinile ca pe camasi, lua pozitie ori de cate ori descoperea o cauza.
A fost «omul care nu adera la nimic», cum ii placea sa spuna in anii ’30, dar a aderat la aproape toate cauzele intalnite in cale.
S-a dezis frecvent si si-a surprins contemporanii prin declaratii, adeziuni si gesturi de sens contrar.
Omul tuturor contradictiilor imaginabile. „Istrati a fost un om scindat
