« George Floarea scrie o poezie invaluita intr-o atmosfera densa, nelinistitoare, uzand de chirurgii actuale, dar marturisind si o pulsatie mazilesciana care il face sa aiba un ton mai grav decat al multora dintre tinerii poeti de azi. »Iulia Militaru.
Alteori, explodeaza intr-o poveste sau, mai bine zis, un Cantec straniu despre locuri uitate si papusi cu pleoape cazute, personajele care populeaza aceasta lume — cateva marionete fie oarbe, fie pe jumatate adormite, odihnindu-se parca pline de resemnare la limita dintre doua taramuri oarecum inrudite, cel al visului si cel al mortii.
Uneori, ea nu poate rosti decat putine cuvinte, iar suferinta ramane camuflata in tacere.
O voce melancolica strabate versurile de la un capat la celalalt, penduland intre varste si amintiri felurite. »Ciprian Macesaru« La George Floarea visul nu mai este o cale de eludare a realitatii, ci un mod de a-i scoate la iveala cruzimile, de-a intrupa un adevar dureros, care altfel ar fi ramas doar presimtit, in spatele privirilor atinse de orbire.
Apare in poezia romana deja format, cu siguranta celui care stie ce are de facut si incotro se indreapta.
Exact asa stau lucrurile cu George Floarea: detine harta. „Prin labirintul dintre blocuri/ trec nepasator cu siguranta/ celui care detine harta”, spune el intr-un poem.
Respiratia sa lirica este inteligenta, lipsita de precipitari, poate si datorita debutului oarecum intarziat. « George Floarea scrie o poezie invaluita intr-o atmosfera densa, nelinistitoare, uzand de chirurgii actuale, dar marturisind si o pulsatie mazilesciana care il face sa aiba un ton mai grav decat al multora dintre tinerii poeti de azi
