Preambul Cind te nasti cu stigmatul artei pe coapsa dreapta – „iata, lumea noastra e fascinanta”, spune comentatorul la TVR, „dar daca nu-l desenezi, gindul nu se vede” –, de aceea, iata poza! Ne aflam pe la inceputul anilor \'80.
Scrisul meu rupe gardurile, trece pe sub usi....
Tot ce iese din stiloul meu pe hirtie ia orice forma in care gindul trece de pe un trotuar pe altul fara sa tina seama de stop.
De aceea scrisul meu nu are granite.
Ce sa fac, sind un scriitor care nu se simte bine decit in no man\'s land, unul care traieste in afara oricarei identitati.
Nu pot sa scriu cind barierele intre genuri sint lasate. nu uitati ca i-am avut profesori pe Joyce si pe Gellu Naum.
Cine se exprima atit de deplin si fara nici o intentie de ordonare a instinctului sau verbului, cine nu-si asculta decit dicteul inteligent al propriei voci nu poate sa scrie in custile confortabile, rezervate prozei, poeziei sau teatrului...
Toata viata mea a fost un dialog neintrerupt, aproape un adevarat duel intre gind si cuvint, o dezbracare completa sau o deghizare abila, un permanent travesti care reprezinta subiectul in toata natura lui.
Cartea s-a impus atentiei juriului pentru acordarea Premiului Uniunii Scriitorilor, dar lebada buclucasa a fost respinsa, fiindca stimabilii mei confrati n-au stiut la ce specie s-o incadreze, „poezie” sau „proza”? Sint un scriitor care a publicat 17 volume de poezie, 5 romane, un volum de teatru, numeroase volume de interviuri, doua jurnale de calatorie si peste 35 de traduceri din literatura germana.
Cistelecan.
Cred ca prin 2005, la editura Vinea a aparut cea mai controversata carte a mea, „Lebada cu doua intrari”, unii confrati considerind-o geniala, altii „literatura de divertisment, buna de citit in tren cind pleci la mare”, citat aproximativ din cronica reputatului critic literar Al.
Ei bine, volumul de poezie Alaturi cu drumu, pe care-l aveti in mina, vine in replica la pariul propus de Mircea Ciobanu, cu vreo patruzeci de ani in urma.
Va veti intreba ce m-a impins sa va povestesc in deschiderea acestui volum, probabil ultimul de „poezie” pe care-l public, aceasta istorioara, cu siguranta uitata de ceilalti participanti la dezlegarea enigmei.
Si totusi, verdictul unanim, pronuntat de scriitorii participanti la „Ghici, ghicitoarea mea!” a fost clamat in cor „poezie”.
Orice esuare spre vreo experienta neortodoxa era absolut exclusa.
El era considerat „prozator” prin excelenta.
Dar niciun critic nu i-ar fi depistat vreodata o cit de timida inclinatie perversa spre poezie.
Salcudeanu era un scriitor apreciat in epoca.
Toti am spus intr-un glas: „E poezie!” Atunci Mircea Ciobanu a dezbracat cartea si pe coperta scria „Petre Salcudeanu – Biblioteca din Alexandria, Roman”.
Eram in biroul acela vreo cinci poeti si prozatori.
Ia o carte, invelita in hirtia albastra de pe birou – o carte ca „Anonimul venetian” –, ne citeste un paragraf, inchide volumul si ne cere sa-i stabilim „sexul”, sorry, am vrut sa spun „genul”.
Mircea Ciobanu, redactorul nostru la Cartea Romaneasca, ne propune un pariu.
Preambul Cind te nasti cu stigmatul artei pe coapsa dreapta – „iata, lumea noastra e fascinanta”, spune comentatorul la TVR, „dar daca nu-l desenezi, gindul nu se vede” –, de aceea, iata poza! Ne aflam pe la inceputul anilor \'80
