&bdquo
Logica lirica a Martei Petreu sta pe un strat de senzualitate, elogiul creierului se aliaza cu nostalgia carnii.
Sub zgo-motul si furia discursiva a poemelor banuim insa apele freatice ale celei mai fierbinti dragoste...” (Mircea Zaciu).
Discursul abstrus al poetei atinge pragul cel mai inalt, intilnindu-se cu negatia-afirmatie din Ascetica lui Kazantzakis si, nu in ultima instanta, continuind «rafuiala» din Psalmii arghezieni.
Marca adevaratei poezii, a adevaratilor poeti.” (Norman Manea) &bdquo
Intr-o lumina rea, a «soarelui negru», se infrunta o constiinta in-somniaca, devorata de nimicnicie, cu Tatal devorator.
Adevarul nasterii de sine transcende suferinta.
Kafka numea aceasta constientizare… nastere.
Ea este uneori o Eva expulzata, dar princiara totusi, iar jungla care i-a fost data ca imparatie terestra este singura pe care si-o revendica drept patrie plina de primej-diile privilegiate ale cunoasterii.
Sub aparenta claritate intelectuala a versului, pulseaza viscerele.” (Nicolae Manolescu) &bdquo
Poezia Martei Petreu triumfa intr-una din cele mai radicale expresii lirice ale artei postbelice.” (Nicolae Breban) &bdquo
Marta Petreu se adreseaza Autoritatii Supreme direct, fara intermediari, in maniera Vechiului Testament, dar nu ca supusa, ci razvratita, renegata, respinsa. &bdquo
Logica lirica a Martei Petreu sta pe un strat de senzualitate, elogiul creierului se aliaza cu nostalgia carnii
