,,In primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu.
Toate impreuna insa par sa sugereze ca, desi neandertalienii nu vorbeau asa bine ca sapiens, o rupeau totusi suficient in protolimba lor (chiar daca nu aveau destula materie cenusie ca sa foloseasca expresii colorate) si aveau o cultura simbolica suficienta ca sa se afle in aceeasi categorie intelectuala cu sapiens si, ocazional, in acelasi pat improvizat..
Ca si celelalte argumente, nici acesta nu are mare valoare luat separat.
Ne despart de momentul intalnirii celor doua subspecii vreo doua mii de generatii, timp suficient pentru ca genele cu dezavantaje destul de mici sa fi avut totusi timp sa fie eliminate.
Faptul ca in general genele pe care le avem de la omul de Neanderthal nu se ocupa de limbaj si de functiile cognitive nu inseamna ele erau un dezastru - ci doar ca nu erau chiar la fel de bune ca genele corespunzatoare de la sapiens.
Un adult hibrid care nu vorbeste nu se va putea mentine usor intr-un grup din Paleoliticul tarziu in care toata lumea vorbeste.
De altfel, daca ei nu puteau vorbi si daca (unii dintre) urmasii lor din cupluri mixte nu aveau, genetic, capacitatea biologica sau cognitiva de a vorbi, atunci e mai greu de presupus ca beneficiau de suficienta acceptare sociala ca sa aiba la randul lor succesul reproductiv pe care il putem deduce din insasi prezenta genelor lor in genomul nostru de azi.
Nu e, bineinteles, decat una din multele gene implicate in vorbire, dar prezenta ei face si mai probabila prezenta limbajului vorbit la neandertalieni.
Mutatiile in aceasta gena afecteaza teribil capacitatea oamenilor de azi de a vorbi, fara sa aiba practic alte efecte.
Cimpanzeii nu o au.
Ea controleaza miscarile limbii si ale gurii.
Nu prin genealogii culturale, ci prin murdarirea sistematica a mainilor – ca in arheologie.\'\' – CATALIN PAVEL Fragment: Ca sa ma intorc la ADN-ul neandertalienilor: in genomul lor s-a descoperit gena FOXP2, numita si gena vorbirii si a limbajului.
De la mormantul lui Adam si al Evei la cele ale soldatilor din Primul Razboi Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscriptiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat sa participe la un experiment neobisnuit in dinamica istoriografica a iubirii.
Dar si ca obiectele – si oasele –, oricat de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodata spune.
Cum altfel sa aflam cat de straina (sau nu) ne este o imbratisare anonima din Epoca Fierului? Studiile de caz propuse in acest volum arata ca dragostea n-a aparut odata cu romanul.
In preistorie de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, Arheologia e singura metoda, buna-rea, de a intelege ce se intampla intr-un cuplu.
In orice caz, asta mi-as fi dorit! Salut, prin urmare, un autor cu care ma identific admirativ: daca l-as fi intalnit in primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model.\'\' – ANDREI PLESU ,,Uneori nu ne ramane decat sa reconstruim sentimentele plecand de la cultura materiala – chiar daca asta pare o ambitie nestiintifica.
Acum, citind cartea de fata despre «Arheologia iubirii», mi-am dat seama ca – si daca ramaneam arheolog – as fi ilustrat mai curand uneltele, optica, stilul si temele lui Catalin Pavel.
Profesorul a avut generozitatea sa-mi dea, la sfarsitul anului intai (cand cursul lui se incheia), un sfat parintesc: «Opteaza pentru arheologie, caci in anii care urmeaza o sa te inhate marii profesori Schileru, Frunzetti, Haulica si am sa te pierd!» Cam asa s-a si intamplat, dar interesul pentru lumea veche (consolidat si prin pedagogia lui Constantin Noica) a ramas viu si divers in continuare.
M-a pus sa invat, cat de cat, latineste si m-a luat, in practica de vara, la Capidava, santierul sau preferat din Dobrogea. ,,In primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu
