Dupa ce ai auzit tot ce credeai ca se poate auzi in materie de francofonie, dupa ani in sir de lamentatii pe tema uniformizarii culturale – prin engleza, desigur –, iata ca a trebuit sa te intorci in tara ca sa dai peste o pledoarie diferita, cu argumente proaspete in favoarea francezei si mai ales eliberata de sunetul acela jalnic, de cetate asediata, de care ai avut parte la fiecare 20 martie.
Certes, ni l’immixtion de la realite dans le moule du fantastique,....
Puis, a cause de je ne sais quel evenement, ou seulement a cause de l’erosion habituelle du temps, leur double nature estompe d’elle-meme l’un de ses aspects, et la part equivoque retombe d’un cote ou de l’autre de la frontiere, et alors ne l’accompagne plus que la stupefaction qu’elle ait pu, autrefois, sembler differente.
La realite elle-meme elargit de temps a autre ses frontieres avec arrogance, et alors les zones integrees demeurent – pour des annees, des decennies et meme des siecles entiers – ambigues, leur appartenance est incertaine.
Il existe tellement de sortes de fantastiques qu’il n’est pas etonnant que certaines d’entre elles puissent parfois passer pour la realite.
Desigur, nici scurgerea realitatii in tiparele fantasticului, nici invazia fantasticului asupra realitatii nu pot duce – un ochi versat si capabil sa depaseasca aparentele – la concluzii prea grave, simpla intamplare a unui fapt nefiind capabila sa-l scoata din perimetrul imaginarului, dupa cum umbrele fantastice ale unei intamplari nu sunt suficiente pentru a o sustrage pe aceasta imperiului efectivitatii.
Apoi, prin cine stie ce intamplare, sau numai prin eroziunea obisnuita a timpului, dubla lor natura isi estompeaza de la sine una dintre laturi si fasia echivoca recade intr-o parte sau in alta a hotarului, insotita numai de uimirea ca a putut altadata parea altfel.
Realitatea insasi isi largeste cateodata cu aroganta hotarele si atunci zonele incarcate raman – pentru ani, decenii si chiar secole intregi – ambigue, de o apartenenta incerta.
Iar limba aceasta din urma produce romane si poezie si aduce cu ea aluviunile rodnice ale pamantului din care s-a ivit, o franceza corcita, plina de savoarea limbilor locale in mijlocul carora e vorbita, imprumutand de la ele cuvinte ce niciodata nu vor intra probabil in uz, sunete, tandrete, spaime, libertati, cu alte, necunoscute, tabuuri, o limba vorbita, de strada si piata publica, o interlangue vie, cum ii spune autoarea, spre a ne reaminti ca e totusi profesor, si ce profesor, cu jargoanele la zi.
Vasile POPOVICIExista atatea feluri de fantastic, incat nu e de mirare ca unele dintre ele pot sa treaca uneori drept realitate.
Afli astfel ca exista doua franceze, una a francezilor, inchisi in reguli academice, in traditii si-n propria lor cultura, batrana si uriasa ca o planeta pe umerii unui atlas, unde nu mai e spatiu de miscare si nici rima nerostita, dupa cum exista si alta franceza, a non-francezilor, a africanilor, a creolilor din Antile, a insularilor din Oceanul Indian, franceza coloniilor, exuberanta, nestiutoare de tabuuri, nepasatoare fata de ucazurile Academiei franceze.
Dupa ce ai auzit tot ce credeai ca se poate auzi in materie de francofonie, dupa ani in sir de lamentatii pe tema uniformizarii culturale – prin engleza, desigur –, iata ca a trebuit sa te intorci in tara ca sa dai peste o pledoarie diferita, cu argumente proaspete in favoarea francezei si mai ales eliberata de sunetul acela jalnic, de cetate asediata, de care ai avut parte la fiecare 20 martie
