Frumosi sau urati, prosti sau destepti, norocosi sau ghininosti, intre doua certitudini - nasterea si moartea - sintem in stare sa renuntam la multe idei si la o droaie de idealuri: dar, pitita undeva in suflet, pastram nebiruita aspiratia spre fericire.
Tu cunosti acea.
E vina mea, bineînteles.
Eu m-am azvârlit în dragostea noastra ca un betiv fara judecata.
Erai ca omul care accepta sa mearga la cârciuma sa bea doua paharede vin si e-n stare sa stea pâna dimineata fara sa guste dintr-al treilea.
M-am despartit de tine fiindca pentru mine dragostea noastra era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrata cu celelalte parti ale vietii tale.
Tu îti pastrezi totdeauna cei doi lei ai tai.
De fapt, aste e deosebirea esentiala între noi doi.
Tu îi pastrezi pentru tine.
Eu sunt omul care da ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. si s-a ivit si-acea lipsa de proportii de care de asemenea fugeam: toata viata am dat, am fost de-o generozitate nepermisa uneori. Îti repet, n-ai nici o vina; vina e-a mea ca iubeam un om care nu exista.
Erau exact cele de care fugeam, de care voiam sa scap: indiferenta, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele si cu vorbele noastre. stiu ca are sa te doara ce-ti spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu barbat si cu actualul meu barbat.
N-ai nici o vina si nici macar n-am sa-ti fac vreun repros pentru „asa cum esti”.
Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care traiesc o fictiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam ca esti, iar tu, nerespectând legile conspiratiei, mi te-ai aratat si-asa cum esti.
Nimeni n-a stiut de legatura noastra, deci nimeni n-a putut sa ne-o-nvenineze cu nimic din afara.
Nu ne-am gândit niciodata ca un singur om ajunge pentru alcatuirea unui tribunal.
Iar noi doi ne-am închipuit ca ne putem sustrage controlului, judecatii.
Mi-aduc aminte-acum de-o maxima dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poti semna, fa numai gesturile pe care le poti face fata de altii”.
Omul n-are dreptul sa traiasca decât realitatea, chiar daca-l nemultumeste, si n-are dreptul sa traiasca decât ceea ce poate arata la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi.
Am fost pedepsita, ca sa-mi continui explicatia, fiindca am trait o fictiune.
Azi, descopar ca meritam din partea mea o privire mai atenta.
Ani de zile ma uitam în oglinda si nu-mi vedeam decât picioarele, fiindca ele-ti placeau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”.
Mi se pare ca sunt o veche cunostinta pe care-am scapat-o din vedere multa vreme.
De fapt, si eu redescopar acum în mine femeia inteligenta, omul cu judecata.
Cred ca te mira ca în vocabularul meu, redus ani în sir la „te iubesc”, exista si alte cuvinte.
Daca cel care-a murit merita sa-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Nu suntem obisnuiti sa acceptam fenomenele în sine, vrem totdeauna sa stim si „de ce”.
Ma-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeasi încapatânare cu care se discuta la-nmormântari de ce-a murit raposatul, ca si când n-ar fi acelasi lucru ca a murit de cancer, de pneumonie sau calcat de-o masina.
Nici nu ti-as fi spus ceea ce-ai sa vezi aici daca nu mi-ai fi cerut explicatii. Fragment: Candidatii la fericire, Ileana Vulpescu Nu ti-am scris niciodata, asa ca-ntelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îti relatez o-nmormântare la care suntem participanti si „sarbatoriti” în acelasi timp.
E poate cea mai frumoasa inchipuire plasmuita de mintea noastra, o umbra propice la care ne adapostim, cand in moalele capului ne bat razele unui soare nemilos, pe drumul nostru intre doua certitudini.
Ne automintim.
Desi ea nu prea are obiceiul asta, noi, condamnatii la viata, cutreierand prin lume intr-o doara, o tot pandim.
Ne mintim la randu-ne cat ne tin puterile, tragand nadejde ca macar o data, una singura, fericirea are sa-si arunce ochii si asupra noastra.
Sperante ni se vand cu tona, iar noi abia asteptam sa fim mintiti.
Sperand...
Oricum, cu totii ne consideram niste candidati, posibili alesi la un scrutin al destinului.
Frumosi sau urati, prosti sau destepti, norocosi sau ghininosti, intre doua certitudini - nasterea si moartea - sintem in stare sa renuntam la multe idei si la o droaie de idealuri: dar, pitita undeva in suflet, pastram nebiruita aspiratia spre fericire
