„Inrudite prin cultul vizualului, teatrul si fotografia au vocatia clipei care ramane.
Despre ei, despre alti maestri ai privirii, despre teatralitatea fotografiei si magia fotografica a teatrului este vorba in aceasta carte.“.
Iar cei care ne-au invatat sa le pretuim se numesc Henri Cartier-Bresson, Richard Avedon, Annie Leibovitz sau Giorgio Strehler, Robert Wilson, Silviu Purcarete...
In asemenea franturi de vesnicie se oglindeste fie intregul univers, fie intimitatea unui singur suflet.
Intr-un loc anume: rama scenei, dreptunghiul unei imagini decupate, poate ambele deodata.
De la epoca primelor forme de ritual si pana la era lui «homo selfius», fiinta umana a avut nevoie de ispita timpului oprit in loc.
Prin forta unui spectacol de a se incrusta parca pentru totdeauna in memoria noastra afectiva, prin iluzia ca o fotografie isi asigura eternitatea, ne razbunam cate putin vremelnicia.
In feluri diferite. „Inrudite prin cultul vizualului, teatrul si fotografia au vocatia clipei care ramane
