Desi porneste de la presupozitiile teoretice ale studiilor de gen, Emanuela Ilie nu face caz de propria identitate feminina decat pentru a vorbi mai convingator si mai din adanc despre psihologia creatiei si despre legaturile profunde dintre suflet si corp, deslusind atent traumele produse de splendida iluzie ca scriitorul nu-i doar o biata fiinta trecatoare. - Antonio PATRAS.
Implicatiile existential-autobiografice ale unui atari demers sunt mai mult decat evidente, cartea de fata fiind nu doar un riguros studiu academic, doldora de idei originale si de fineturi exegetice, ci si o confesiune mascata, un jurnal indirect prin care autoarea izbuteste sa ne transmita credinta ca, prin scris, nu vom muri de tot.
Prezumatul militantism ideologic lasa astfel loc unei problematizari cu miza filosofica despre fragilitatea conditiei umane, dar si despre elevatia etica a sacrificiului asumat pe altarul creatiei.
Desi porneste de la presupozitiile teoretice ale studiilor de gen, Emanuela Ilie nu face caz de propria identitate feminina decat pentru a vorbi mai convingator si mai din adanc despre psihologia creatiei si despre legaturile profunde dintre suflet si corp, deslusind atent traumele produse de splendida iluzie ca scriitorul nu-i doar o biata fiinta trecatoare
