Albert Camus scrie la începutul Mitului lui Sisif că nu există decât o singură problemă filozofică serioasă, şi anume să ştim dacă viața merită să fie trăită.
Din acest motiv filozoful Hans-Georg Gadamer a spus întotdeauna Despre pesimist că nu este prea cinstit: se minte şi încearcă să se mintă aşteptând ceva rău, dar cu speranța nemărturisită că va trăi ceva bun..
Dar dacă gândeşte şi spune acest lucru (de exemplu înaintea unei competiții sau a unui examen greu), el de fapt speră în taină că totul se va termina cu bine, ca şi cum pesimistul ar spera (şi de fapt asta şi face) să se înşele când se aşteaptă la ceva rău.
De altfel acelaşi lucru e adevărat Despre pesimistul care îşi spune că totul se va termina rău.
Poate de aceea cei care cred cel mai tare în sensul existenței sunt tocmai cei care îl contestă.
Ei proclamă absurditatea existenței pentru că o încarcă cu un sens prea puternic.
Din această perspectivă, gânditorii absurdului sunt fillsofii cei mai „raționalişti” posibili.
Putem vorbi Despre o viață care nu are sens dacă viața ar trebui să aibă un sens.
Viața nu poate fi simțită ca lipsitā de sens decât din prisma unei aşteptări de sens.
Dar dacā nu are, dacă viața este „absurdă” cum a crezut generația lui Camus, e din cauză că se presupune că ea trebuie să aibă un sens.
O singură cale e posibilă: ori viața are un (sau mai multe) sens, ori nu are sens.
La această întrebare aş vrea să răspund cu convingere că, pentru un motiv simplu, nu se poate ca viața să nu aibă sens.
Astăzi această problemă se reduce la întrebarea dacă viața poate avea un sens.
Albert Camus scrie la începutul Mitului lui Sisif că nu există decât o singură problemă filozofică serioasă, şi anume să ştim dacă viața merită să fie trăită
