Pasiunea pentru superlative ramane nestinsa in Romania de-a lungul timpului.
O tara cu mortalitatea infantila cea mai mare din Europa exalta traiul bun si se viseaza deasupra celorlalte.“ (Radu PARASCHIVESCU).
O tara plina de gropi si de boli cocheteaza cu varful clasamentului.
O tara unde lumea nu mai citeste adulmeca lacom Cartea – e adevarat, a Recordurilor.
O tara cu scoli in care ploua si in care veceul e in fundul curtii se pacaleste singura prin indelungi artificii cosmetice.
O tara plina de analfabeti functional se chinuie sa-si ilustreze detenta fabricand produse care ies din conturul normalitatii.
Or, a inventa formule superlative cand esti corigent la atatea criterii elementare tradeaza un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid in calendarul sporturilor olimpice.
O tara lipsita de autostrazi si spitale se leagana in iluzia exceptionalismului si a fratelui sau de cruce, celmaicelismul.
Dar e cea care ne intereseaza, fiindca in ea traim.
Romania nu e singura tara care se pretinde mare pentru a uita ca e mica.
Casa de avocatura spirituala a exceptionalismului carpatin nu doarme si insista sa sustina, in acest avant insomniac, ca traim intr-un spatiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e sa ne admiram singuri maretia.
Pasiunea pentru superlative ramane nestinsa in Romania de-a lungul timpului
