Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990,
Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. — IOANA BO.
Cititorii vor descoperi în paginile
Evadării tăcute o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte.
Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. — ANGELA TARANTINO, traducătoarea ediţiei italiene,
L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007
Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura.
Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mintală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă.
Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990,
Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă
