Gradina Sofiei exprima o iubire halucinanta a mamei, viitoare, pentru fetita ei in statu nascendi.
Flerul confesiv al scriitoarei asociat cu o forma de sinceritate cruda, aproape impudica, rafinat de o sensibilitate pe masura Aglajei Veteranyi ne ofera odata cu Gradina Sofiei o carte de care psihologia maternitatii traumatice nu se va putea lipsi..
Cred ca odata cu aceasta carte se deschide o noua tema in literatura noastra – avortul, copilul pierdut –, tema de care se vor putea ocupa in mod cinstit si relevant doar femeile, pentru ca se scrie cu trupul si cu sangele, nu doar cu mintea si imaginatia.
O astfel de poetica plina de sublim si cosmaresc in jurul unei persoane care n-a existat niciodata in forma umana deplina, ci doar ca icoana in sufletul mamei, nu stiu sa se mai fi scris la noi.
Insa…Cartea Suzanicai Tanase este de fapt un poem al maternitatii chinuite, compus din fragmente de ganduri, asteptari, vise, cosmaruri, traume, amintiri naive si idilice, observatii comune, judecati asupra vietii de imigrant dispuse in jurul unui nod de dragoste fara chip – pentru ca e dragostea fetei care nu se va mai naste.
Nenascuta inca, Sofia est un chip al asteptarii si iubirii materne, „a doua inima” a mamei.
Intr-o zi mama o va imbraca intr-o rochita albastra precum „marea, cerul si ochii” bunicii si vor planta impreuna flori in gradina.
Ii simte mirosul, o tine de mana, daca plange lacrimile ei ajung la fetita, care le gusta, rad impreuna ferite de ochii familiei, au micile lor secrete, mama ii vorbeste despre bunica de la tara din Moldova, despre maicuta de la Varatec, despre Veronica Micle, despre copiii cu care se juca in scoala, fetita deseneaza pe dinauntru pe pielea mamei cand e binedispusa.
Este o persoana anticipata de iubirea mamei, care pare nerabdatoare sa-si introduca fata in aerul de familie, grabindu-si la randul ei fericirea alaturi de ea.
Dupa stiinta mea, aceasta carte nu are pereche in literatura noastra, dar se afla in vecinatatea tematica a tulburatoarei Scrisori catre un copil nicicand nascut (1975) a Orianei Fallaci.
Ceea ce uimeste aici este, in primul rand, perspectiva aleasa de Suzanica Tanase, focalizata pe „viata” copilei aflate in stadiu embrionar, de abia 11 saptamani, deci transformarea in personaj vivant a unui copil care n-a venit inca la viata, care este doar un germene in corpul mamei, insa proiectat pretimpuriu, aproape anxios, intr-o persoana reala, micuta Sofia.
Gradina Sofiei exprima o iubire halucinanta a mamei, viitoare, pentru fetita ei in statu nascendi
