Lilica mi-a cerut sa-i duc un condei, cerneala si un teanc de hartii langa pat, zicand ca inca mai avea mult de lucru si nu stia cat timp ii mai ramasese.
Fire polemica si personalitate controversata, una dintre cele mai impresionante minti ale epocii sale, Bogdan Petriceicu Hasdeu moare in 1907, singur, in Castelul din Campina.
In 1888, fiica sa, Iulia, studenta la Sorbona, moare de tuberculoza, iar Hasdeu devine un adept infocat al spiritismului.
In 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar un an mai tarziu este primit in Societatea Academica Romana.
Banuit ca s-ar fi implicat in Republica de la Ploiesti, in 1870 este arestat si inchis la Vacaresti timp de noua zile.
Este ales deputat in doua randuri.
Pe langa munca la monumentalele proiecte istorice si lingvistice, scrie poezii, fabule politice, schite satirice, piese de teatru si romane istorice si fondeaza mai multe ziare si reviste, printre care Romania, Foita de istorie si literatura, Lumina, Satyrul, Columna lui Traian, Revista noua.
Se muta in Bucuresti, unde activeaza ca membru al Comisiei mosiilor manastiresti.
Din cauza unui scandal soldat cu un rasunator proces de presa, isi pierde posturile.
Dupa ce se stabileste la Iasi, lucreaza ca bibliotecar si profesor de istorie, geografie si statistica si isi schimba numele in Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Ca urmare a faptului ca isi rupe pasaportul rusesc si il trimite la Consulat, este judecat in lipsa, dezmostenit de drepturile asupra posesiunilor basarabene si condamnat la exil in Siberia.
Se inscrie la liceul de baieti din Chisinau, apoi la Facultatea de Drept a Universitatii din Harkov.
In primii ani este dascalit acasa si la mai multe scoli din Podolia si Volinia, unde preda tatal sau.
Tadeu Hajdeu se naste pe 26 februarie 1838 la Cristinesti (Ucraina de astazi) intr-o familie de carturari.
Si mie imi era atat de groaza de intuneric.
Lumina i s-a stins.
Sub ochii nostri ingroziti, si-a dat ultima suflare.
Trei ceasuri mai tarziu, am auzit un geamat, am fugit in odaia fetei.
Iulia, cu lacrimi siroindu-i pe obraji, aprindea lumanare dupa lumanare.
Am lasat-o privind pe fereastra, spre gradina ei, aramita de toamna, si spre cei cativa butuci de vie, ramasi neculesi.
I-am facut pe plac, trebuia sa evitam supararile cu orice pret.
Degeaba am rugat-o sa se odihneasca.
Lilica mi-a cerut sa-i duc un condei, cerneala si un teanc de hartii langa pat, zicand ca inca mai avea mult de lucru si nu stia cat timp ii mai ramasese
