E.
L.
Un petec de cer, niste pasari, ce putea sa‑si doreasca mai mult sa vada in zare, zi de zi, cind se trezea? Lucra si transcria, ca intotdeauna, de citeva ori texte pe care le nota initial ca in transa, ca apoi sa revina si sa faca insemnari si adaugiri, pina simtea ca e cit mai aproape de ce avea clar si auzise in cap inainte de a pune pe hirtie. .
Pierduse linistea izolarii, dar acolo, in camera ei de la etajul cladirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii pina departe, o putea inventa.
Se simtea, in sfirsit, aproape de lumea de care era legata si care o interesa.
Crucea casatoriei o ducea cum putea si, dupa atita vreme, ar fi putut zice chiar ca se obisnuise cu ea.
Bucurestiul ii facea bine.
Sigur, ea se simtea norocoasa ca avea copiii, literatura si pe E.
L.
Si atunci iti e tot mai greu sa respiri.
Mai ales rabdarea.
Caci simtise de atitea ori ca, daca nu exista respect real pentru partener, timpul nu asaza intre oameni decit o forma de dispret, care devine o mizga din ce in ce mai pacatoasa odata cu trecerea timpului, cind, oricum, toate se tocesc.
Pentru ea, cu siguranta, nu.
Asta o amuza si‑si spunea ca exista intotdeauna un revers al medaliei: cel mai destept barbat pe care il cunoscuse in viata avea fata de ea o consideratie speciala, iar propriul sot o ironizase decenii la rind exact pentru acelasi motiv.
Se gindise adesea daca in lipsa admiratiei se putea vorbi de iubire adevarata. o tachina tocmai pentru ca o credea, uneori, prea cerebrala.
E.
L
