Ideea era, si in cazul de fata ramane, a rolului unor mari personalitati istorice pentru regiunea aceasta vasta care priveste formarea romanitatii orientale in forma spirituala crestina.
Era, de fapt, o prima deschidere catre viitor, urmata la doar doi ani dupa aceea de catre Constantin cel Mare..
A inteles atunci traiectoria spirituala a lumii pe care o parasea.
Lactantius o vazuse ca pe o lovitura divina pentru persecutiile de pana atunci, in spiritul general al lucrarii sale despe mortile persecutorilor.
De fapt, se poate afirma acum ca a fost in acel moment din anul 311 o viziune geniala a imparatului, intr-un moment decisiv pentru el insusi ca fiinta si ca imparat.
Era, deci, o hotarire logica si ea avea sa fie reconfirmata la putin timp dupa aceea prin edictul mai bine cunoscut al lui Constantin.
Decizia lui era o cedare in fata unei cresteri mai mult decat viguroase a numarului crestinilor.
Or, in cazul lui Galerius (cca 250-311), un autohton romanizat ajuns prin merite recunoscute imparat intre anii 305-311, poate fi acum de inteles mai lesne de ce a dat acel edict (pentru multi surprinzator) de toleranta a crestinilor cu putin inainte de a muri.
Desigur, Lactantius, al carui text a fost avut in vedere si de autorul monografiei de fata, punea accentul din unghiul de vedere al propriei credinte crestine de la acea data.
Revazand insa realitatea in fata careia se afla atunci Galerius, intelegerea istoriei are si alta cale.
Ideea era, si in cazul de fata ramane, a rolului unor mari personalitati istorice pentru regiunea aceasta vasta care priveste formarea romanitatii orientale in forma spirituala crestina
