Ion Negoitescu inclina categoric, adanc, inspre absorbtia teoriei in creatie.
Teoria este, asadar, la Negoitescu, traita dramatic.... 356).
Si tot acolo: „Nu pot asculta muzica de Wagner fara o neliniste teoretica” (p. 352).
In „jurnalul” din 1948, adaugat in acest volum, citim ca „valorile teoretice nu suporta o travestire muzicala” (p. 74).
Teoria nu este arta, nici nu poate sa imite arta, oricare dintre arte, cu atat mai putin muzica, o arta cruciala.
Negoitescu crede, sunt nevoit sa precizez, ca teoria devine abstracta la modul, s-ar spune, concret, intrucat ea activeaza senzitiv gandirea: „teoria trebuie sa lucreze cu esente, sa pipaie poezia in sine” („Insemnari critice”, p. 106).
Teoria are rostul de a fundamenta si ea este fundamentala, generala, cuprinzatoare, totala, da seama de tot, dar primordial ramane abstracta.
In „Poezia lui Eminescu”, exegetul noteaza ca „teoria a trecut cu totul in opera pe care Eminescu a publicat-o” (editia a II-a, p.
Teoria, in acest sens, ar trebui sa fie „invizibila”, stravezie, sa nu se vada, doar sa se stravada undeva, in profunzime.
Ion Negoitescu inclina categoric, adanc, inspre absorbtia teoriei in creatie