«In descrierea unui voiaj in tarile romane germanul K. ".
Batrinul se gindeste,Prea e frumoasa, prea nu e de lume —Ma mir cum cerul nu s-ademenesteSa scrie-n stele dulcele ei nume
E rau poetul, care n-o numeste,Barbara tara, unde-al ei renumeInca n-a-ajuns, si chipu-i rapitoriuNu-i de privirea celor muritori.
Pe aceeasi fila poetul isi continua gindul, intr-o forma mai succinta: «Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamint si i-am dat acest inteles alegoric».
Fragment din carte:"A fost odat-un Imparat — el fu-ncaIn vremi de aur, ce nu pot sa-ntorn,Cind in paduri, in lacuri, lanuri, lunca,Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.
Avea o fata dulce, mindra, prunca,Cu cari basme vremile s-adorn\',Cind trece ea, frumoase flori se pleaca-nUsorii pasi, in valea c-un mesteacan.
In van i-o cer.
El n-are moarte, dar n-are nici noroc», scria Eminescu pe marginea manuscrisului uneia din multele variante ale poemului Luceafarul.
Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte insa, pe pamint, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
Aceasta e povestea. povesteste Legenda Luceafarului. «In descrierea unui voiaj in tarile romane germanul K
