L-am inceput in 1987, cred ca era primavara.
Voda „si al lui perfect orand“ mai aveau foarte putin de trait… Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu cateva luni inainte de „revolutiunea“ ce-avea sa se dovedeasca la fel de suspecta ca si cea din poema mea: „Stiu, e un esec penibil, stiu, taruki si paluki…“ .
Ultimele parti, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipita de radio, ascultand, ca toata lumea, Europa Libera.
Dupa vreo trei canturi am stiut ca poemul avea sa fie o epopee clasica, in douasprezece parti, si ca va cuprinde o lume autosuficienta si completa, cu geografia si istoria ei, cu povestile ei amoroase si politicesti, cu intrigile si tradarile ei, cu filozofia si fantasmele ei.
Timp de un an si jumatate am scris vreo sapte mii de versuri lasandu-ma, pur si simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor si-ai prozodiei.
Am inceput Levantul pe un colt de masa de bucatarie acoperita cu musama, batand la masina cu o mana, iar cu cealalta impingand carutul inainte si-napoi pe vinilinul murdar al bucatariei.
Eram un amarat de profesor la o scoala generala din fundul Colentinei, proaspat casatorit si cu o proaspata fetita in carucior.
L-am inceput in 1987, cred ca era primavara
