Nici avangardistii cei mai radicali n-au putut ignora total traditia, desi, la modul teoretic, au pretins ca au aruncat-o la cosul de gunoi. «suspecta din punct de vedere politic!».
Captatio benevolentiae din conferinta Aurei Crhisti incepe cu o astfel de provocare: „M-am intrebat nu o data, pe intinderea ultimilor ani, ce s-ar intampla daca, intr-o buna zi, ne-am pomeni fata in fata cu Mihai (sau Mihail, cum ii spunea Nichita Stanescu) Eminescu, cu Lucian Blaga sau Nicolae Iorga, cu George Calinescu sau Liviu Rebreanu, cu Titu Maiorescu sau cu una dintre marile doamne ale literaturii romane, Hortensia Papadat-Bengescu? S-ar simti acasa? Aici, printre noi, scriitorii romani… Aceste intrebari ar starni, fara indoiala, ironiile sau comentariile sarcastice ale multor postmodernisti, textualisti, douamiisti sau post-post-modernisti, care si-au intocmit, intr-o graba suspecta, precipitata, o «noua tabla de valori acceptate», fiindca notiunea de cultura e...
Acesta n-ar fi decat un scriitor „istoricizat”, interesant, cel mult, prin cateva poeme cu tenta parodic-textualista, cum sustine un eminent istoric literar, care considera ca locul in „canonul literar” romanesc trebuie cedat postmodernistului Mircea Cartarescu, cu detronarea „poetului national”, sintagma complet „depasita”.
Nu mai vorbim de Eminescu.
Am auzit voci spunand ca Liviu Rebreanu este atat de „invechit”, incat nu mai are ce cauta in programele de invatamant.
Iata insa ca postmodernistii au ajuns la „intelepciunea” ca lumea contemporana incepe doar cu dansii. „Constructivistii” au simtit tentatia sa-l asimileze pe Brancusi la avangarda etc.
Un Urmuz a valorificat absurdul care nu lipseste din folclor, dar nici din Caragiale.
Nici avangardistii cei mai radicali n-au putut ignora total traditia, desi, la modul teoretic, au pretins ca au aruncat-o la cosul de gunoi
